istovitoare, dragostea ta de mine

nu mai stiu unde a inceput totul…stiu ca mainile tale ma incalzeau, si afara era intuneric. cineva tipa. sau poate erau doar frunzele, cazute, murind sub pasii nostri. un covor de ceata galbuie.

mi-ai spus atunci ca nu iti place Hesse, si nu te-am intrebat de ce – l-am lasat sa se joace in continuare cu margele de sticla, sa faca siraguri din perlele acelea goale, insirate pe coli sub forma de litere. ii pierdusem deja sirul gandurilor si frumusetea expresiilor.. am vorbit apoi despre dragostea aceea mareata, de care Cioran spunea ca e mereu incompleta. ISTOVITOARE, daca ma intrebi pe mine. anxioasa, muribunda si fumeganda. ce mult ma obosea dragostea ta de mine ! era atat de dulce, zaharisita, inutila in complexitatea ei. sentimentul asemanator cu acela al mierii lipite de firele de par.

dragostea ta de mine te facea sa ma tii de mana, si eu transpiram. si prin toti porii mi se scurgea invidia lor, privirile dogoritoare, sentimentul resemnarii amare. RESEMNARE, da, asta e cuvantul. gustul ce se stinge rapid in vartejul de tequilla si whiskey; de fapt, gustul pe care eu vreau cu disperare sa il sterg. de asta am si baut atat de mult – pana n-au mai ramas decat frunzele. Hesse. Margelele.

si eu ma insiram pe o ata legata la capete, fara sa mai stiu unde incep si unde imi este sfarsitul. ma inveleam in geaca ta, si inca mi-era frig. un frig pornit din infinita scarba, si din NEADAPTARE. din neacceptarea lumii date. o expresie a starilor anxioase. TU sufereai inca de pe atunci de un rau existential, de sorginte fizica si metafizica, erai solitar, inadaptat – omul modern, framantat, dezaxat, deziluzionat. inca o dovada ca in cutia Pandorei nu exista decat o dezolare fara leac.

inca suntem amandoi circulari, iar departarile noastre sunt infinite – precum margelele pe ata.

“- Te iubesc, copile…”

Stiu. Tocmai asta ma sperie, si rup ata, iar toate rotunjimile se rostogolesc in canale.