cine ai fi?

Maine ai putea fi acela

care se crede Tatal,

si ai putea crea emisfere nordice,

pentru ca cele sudice sunt prea reci.

ai putea sa visezi la dame in alb,

sau la zane in carouri,

la femei cu cap de drac,

ce nu au mainile mele.

(Au degete lungi cu inele furate,

si pielea maro.)

Ai putea sa crezi in femei

cu zambet pagan si ochii de foc,

ce nu au buzele mele,

nici par strans in coc,

nici sinele dat peste cap.

madama de pica

Barbatul singuratic in roba neagra ma ignora inca de azi-noapte. Mi-a adresat maxim 3 cuvinte de cand m-am trezit – ceea ce nu ar fi asa neobisnuit, daca acele cuvinte nu ar fi fost “nu te vad”. Eram la 2 metri de el si se uita prin mine. Astazi sunt transparenta, seaca, obosita si lasciva.

Da, starea mea naturala, pe care am ignorat-o (mai mult sau mai putin voit) in ultimul timp, si de care imi era dor.

Starile astea ale mele ma fac uneori sa ma confund cu personajul asta malefic. Severus intuieste asta si nu imi sta in drum – nu ii plac oamenii care se aseamana cu el, pentru ca scutul lui nu mai functioneaza si nu stie sa le faca fata.

Atat, deocamdata.

despre oameni ce mor si al doilea |d mare|

eh… oamenii astia pe care ii tot vedem in jurul nostru sunt mai mult sau mai putin… normali. au “tzacanelile” lor, cum ar zice un bun prieten. au frustrari si ganduri, sentimente si moduri de actiune, se comporta mai mult sau mai putin bizar, cred sau nu in ceva. pe unii din ei ii iei cu tine, pe altii ii uiti. cativa dintre ei insa, nu te uita.

- Rebecca, draga mea… E atat de simplu totul de fapt. Sunt atatia intre noi care Nu Stiu…

- De ce tu?

- Pentru ca… TOTUSI. Si el e neadaptat, intr-un fel. Nici el nu mai simte – si nu pentru ca nu vrea; nu poate. Pentru ca pur si simplu a trait prea mult singur…

Si urla tot in mine. NEDREPTATEA. frustrarile lor. ale lui si ale mele, de fapt. ideea de secol gresit si de oameni. m-am saturat de oameni, atata tot. fie ei curati, simpli, complicati, urati, diformi, grotesti, frumosi sau ADAPTATI. la societatea asta morbida pe care inca nu o inteleg.

E trist, cumva. Zi dupa zi, oameni care mor cate putin, fiind perfect constienti ca actiunile lor ii conduc cu pasi mari spre acel “ceva” inutil. Care isi doresc sa fie altfel si nu POT, nu mai au putere, pentru ca nu mai cred. Eh, si lucrurile astea simple raman totusi ingropate undeva. Oamenii astia nu isi dau seama ca sunt inca vii, ca inca traiesc, ca soarele isi are rostul lui… E bine totusi ca din cand in cand VORBESC. Cu soapte, desi sunt inca vii, cum spuneam.

Zi dupa zi oameni care nu doresc nimic; care au INVATAT, cu timpul, sa nu isi mai doreasca. Si atunci cand primesc intelegere, refuza din… politete. Din neobisnuinta si teama. Refuza sistematic, din incapacitatea de a fi, la randul lor, cei care inteleg. Si nu cauta mila – o primesc inzecit ! Eh, intelegerea asta de care vorbesc le da impresia, uneori, ca teama e starea lor naturala.

Zi dupa zi oameni care s-au salbaticit din RESEMNARE. Care isi accepta, cu capul in pamant, lipsa de variante. Oameni care atunci cand au pierdut totul devin lenesi cu propria lor constiinta. Si nu mai cauta solutii tocmai ca – blestemata impresie de moment ! – nu se zareste nicuna. Unii dintre ei inteleg , intr-un final; numai ca finalul asta al lor e cam tarziu pentru ceilalti.

Zi dupa zi oameni care NU VAD. Aud totul, simt totul, gusta cate putin din fiecare, insa au ochii inchisi. Pentru ca lumina i-ar face vulnerabili. Le-ar demonstra ca se poate inca – insa ei pur si simplu refuza sa ma poata. Sa mai fie.

Oameni care au trantit demult usa.

Zi dupa zi. Mergand cu genunchii pe piatra.