mi-e urat si mi-e Cehov…

Hai sa fim VII si INTREGI pe deplin; unul fara altul, asa cum suntem acum.

traim

in noi.

nu unul in altul,

pentru ca NU MERITAM.

Nu traim respirand, mangaind plete si argumentand fapte. Nu mergem, nu alergam. Suntem doar NEmorti. Si daca vedem ceva in jur, e pentru ca TREBUIE. Ne miscam sacadat, plans, UMIL… Am invatat sa fim umili, si nu din cauza credintei; vibram pana in zori, iar cand in sfarsit tremuram de nerabdare, ne trezim singuri.

Nu avem nici un motiv. Nici o stare de nesiguranta. Izvoraste doar M.I.L.A. Si ne introducem unul pe altul in testamente, crezand ca asta ne ajuta cu ceva. Facem pasi mici, in doi, in trei, in miscare, apoi ne impingem unul pe altul spre compromis. Stii ca port cu mine tot ce e al meu – eu nu fur inimi. Le primesc cadou, cum spunea melodia. Nu sunt un om imoral – am doar patimi.

Bacovia plange intre literele mele. Bacaul lui fumuriu. Cladirile din jur. Nabokov ma intelege deplin – doar eu sunt Lolita!. Faulkner imi admira zgomotul si imi adanceste furia, iar Cehov imi striga de pe un raft ca sunt idioata.

day after day

A venit toamna si nu iti cer sa-mi acoperi inima cu ceva, cum voia boemul de Nichita. M-am obisnuit sa nu iti mai cer nimic. Sa privesc abstract – dureros de abstract – teii din fata blocului. Copacii aceia cenusii pe care la anul ii voi visa printre randuri. Cartile mele prafuite pe care nu stiu daca mai merita sa le rasfoiesc sau nu. Copertile cartonate sau patate de cafea, pe care le mangaiam uneori ca pe un prieten vechi, ale carui sfaturi – date din nepasare si obisnuinta – nu ma incalzeau cu nimic. Literele intortocheate nu imi mai spun nimic.

Impacare cu destinul, intr-un fel.

Astazi, omul mi-a spus: Eu nu sunt curcubeu, nu sunt soare. Sunt un fir de iarba ce se ridica, tremurand, din subsoluri.

Departarea asta ciudata de oameni ma face sa ma simt nesemnificativa si limitata. in exprimare si gandire, dar cel mai mult in simtiri… Clovnului ii e TEAMA de oameni, si atunci se inchide undeva intre alb si negru. Isi estompeaza trairile si pur si simplu NU MAI SIMTE. Construieste granite proprii, sta in genunchi si machiajul i se prelinge pe trasaturi, stergand si ultimele urme de REVOLTA. Clovnul cel trist plange – cat zambet in lacrima lui !

Macar te-am auzit razand. Si inchid ochii, trag aer in piept – oxigen amestecat cu plastic, frustrari si nicotina – vad un chip, am impresia ca esti tu, iar apoi deschid ochii si nu mai stiu daca esti tu…

Mai ai o sansa, da-o ‘n mortii ei de viata.

day after day.