Usile deschise, asfaltul acelasi – insa numai ploaia imi amintea ca aici fusese odata Acasa. Ma intreb daca Ozzy avea dreptate si imi tot inchid ochii, crezand, sperand ca va fi la fel. Ii deschid si in ei se reflecta altceva – oameni care nu ma mai cunosc si dalele de piatra care nu imi mai recunosc pasii. Insa cat de bine imi amintesc eu de ei ! Cat de familiare imi sunt gesturile si cuvintele lor ! Ii stiam si atunci cand erau fericiti si cand erau tristi, le stiam bucuriile si problemele si le promisesem candva ca va ramane la fel. Uite, acum ploua, ca in fiecare an cand va regaseam in curtea asta pustie ! Uite, aceiasi oameni vorbind despre inceputuri si temeri. Uite, intoarce capul si uita-te, tot eu sunt ! Voi ma faceti sa simt ca nu va mai apartin…
Pentru ei e normal: inca un zbor, inca o plecare, inca un cutremur in simtiri si un ramas-bun. Un telefon care sa confirme, din cand in cand, starea de bine. Un mesaj de sarbatori si cate-o promisiune. Si apoi raman neschimbati; dar cum ramane cu poetul, dragul meu Nichita? Cu poetul cum ramane???
Unde au disparut peretii in care ne-am inecat dramele si ne-am potolit somnul? Unde au plecat OAMENII? Si ce e cu corpurile astea goale pe care le tot flendurati mandrii prin fata noastra, cu un iz de “nu ne pasa”? Unde sunt oamenii care o stiau pe fata nehotarata cu suvite aramii? Si de ce au uitat-o?
Domnule in negru, ca un car funebru, asculta-ma si lasa-ma sa plang !
PS: Dumnezeu exista !! (Dxn si-a rupt mana!) :))