in pas de dans mecanic

Bagaje… sigur uit ceva. Intotdeauna uit ceva. (Ma tot intreb de azi-dimineata daca imi iau cu mine cheia de la casa… difficult one.)  Ascult obsesiv doua piese de la ABRA si incerc sa modelez ce a mai ramas din resemnarea aceea de care vorbeam. Frica. Izvorata nu din senzatia de neadaptare ca pana acum, ci tocmai din opusul ei.

Instinct de conservare, pe de o parte, si nevoia de evadare, pe de alta. Un joc nesfarsit. La urma urmei, treaba asta e atat, dar ataaat de relativa, incat nu iti mai dai seama unde e granita dintre ele sau de care parte a liniei te situezi.

Mi-e frica de clowni, apropo.

De tu n-ai fi, eu ce as mai fi?

stupid day…

Un prieten e ala care iti va spune adevarul intotdeauna, NO MATTER WHAT. Un prieten adevarat nu te minte niciodata.

lumea prin alti ochi – ai mei !

Pentru prima data in 12 ani… VAD ! Lentile de contact. E cam ciudat, oricum. Pot sa imi ating ochii! Si pot sa ma machiez stiind/vazand ce fac. Nu ca as stii sa ma machiez. Dar ca idee… De 20 de minute ma izbesc constant de toata mobila din casa… Parca as calca de undeva de pe marte – asta de fapt se intampla mereu dupa ca mi se modifica dioptriile… totul ar fi fost perfect daca nu as fi fost pe punctul de a-mi scoate ochii cand mi-am introdus prostiile astea…pe orbita :) Acum o sa vad lumea prin alti ochi – ai mei ! Ma intreb daca e diferita, ca si senzatii sau conceptii, de lumea cea veche, vazuta prin sticla. Cea reflectata, I mean.

Sunt in continuare in plin ritual de mutare.  Azi am fost tentata sa mi dau jos blugii de pe perete si sa-i iau cu mine. M-am razgandit dintr-un impuls launtric vag, o combinatie de mila si diplomatie, la urma urmei. Tot ce ramane tine de “aici”. Tot ce iau cu mine, tine exclusiv de mine. Inca nu stiu ce fac cu voi… Va inchid in ziua de ieri, intr-un ceas pe care il voi opri cand mi se face dor…

Ultimele zile aici si ploua. Cu deziluzii si impresii. Mai precis cu momente. Inchid ochii si vad forme nedefinite. Ma zgarie ceva pe interiorul pleoapei – si nu, nu e lentila. E chipul tau incolor, diluat, pierdut printre gentile cu carti, lumanari si lotiuni de corp ce miros a migdale. (Cianura miroase si ea a migdale – Severus imi zice, cu cinismul de rigoare, ca asta e “predestinat”.)

Pe tine nu te inchid – Peste tine nu se pot aseza claie peste gramada minutarele unui ceas !!!

Bonjour, ma jur!, ma journee…

Am intors timpul la poarta acelor vise de care vorbea cantecul… Tot ca si atunci, disimulare. Prefacere si rugaminti. Intinare de sentimente, mi-ar spune un prieten bun. Da. Rugamintea mea e sa nu murdarim sentimentele acelea; mi-e teama sa nu se piarda zilele acelea, printre mirosurile cotidiene. Sa nu se schimbe (inca!) ceva in modul in care privim lucrurile.

Ma simt verde si cruda, desi a trecut mult timp. Mai am sa ma coc pe la margini – chestii mici, de finisat, in procesul asta de schimbare. Mai am sa invat sa rad de stangacia propriilor mele pleoape, atunci cand se inchid, timide, intre buzele tale. Apoi lumea o sa-mi spuna altceva ! Bine ca sunteti voi destepti !

Bonjour, frumusete! Sa-ti mearga bine azi !

anotimp trucat.

Romanta meschina, din nou. Sau mai bine spus romantism meschin. Asta e o stare, da. Un fluture ce isi intinde aripile peste trairile tale. Cu o rautate pe care parca a invatat-o de la Oameni, si acum o foloseste in scopuri mai putin…ortodoxe. Mai are de lucrat la diplomatie si bun-simt, fluturele asta.

Pff… De ce sa ne mai obosim sa inventam povesti, cand putem sa spunem direct adevarul? Si adevarul e ca fluturele asta e toamna.

just us…

Avem ocazia sa le aratam ca suntem perfecti… Brrr… Ora 1. No coffee. M-a cam luat valul aseara si acum incerc sa sterg urmele unei nopti nu prea igienice.

fara resentimente

Severus s-a trezit inaintea mea si mi-a fumat toate tigarile. Buna dimineata, domnule. Sa-ti fie de bine. Si sa-ti fie cu folos anii aceia, macar tie…

nimic anormal

Ploua. Cu sperante si mituri. Cu argint muiat in apa si innegrit de trecerea unor ani pe care nu stiu daca mai merita sa-i rastalmacesc. S-au rupt lanturile si s-au largit cusaturile manecilor. Se desira, firave, imprastiind material pe covor, acoperind totul cu pete rosii si mov. Am adunat anul cuvant cu cuvant, si l-am asezat pe canapea, rasfirandu-i zilele ca pe niste petale uscate. Sa-l vad “per ensemble”. S-au desprins din gramada noptile acelea si s-au ascuns sub perna, intr-o incercare muta de UITARE. Irelevant. Neesential. Cumplit, in esenta.
Astazi am spus: nu incerc decat sa ascund cerul intre palmele tale. Si apoi sa inchid ochii pentru totdeauna. Oricum, usile se inchid, inimile se inchid si ele, ochii de ce ar ramane vii, sa vada ramasitele unui EU incomplet? E un cerc vicios de fapt – am uitat scopul.

Ciudat e ca nu vantul sau schimbarea trantesc usi. Ci oamenii.

- Da mai da’o'n pwla mea de usa, ca-mi sar din principii si o bat in cuie !

Partir, c’est mourir un peu.

Usile deschise, asfaltul acelasi – insa numai ploaia imi amintea ca aici fusese odata Acasa. Ma intreb daca Ozzy avea dreptate si imi tot inchid ochii, crezand, sperand ca va fi la fel. Ii deschid si in ei se reflecta altceva – oameni care nu ma mai cunosc si dalele de piatra care nu imi mai recunosc pasii. Insa cat de bine imi amintesc eu de ei ! Cat de familiare imi sunt gesturile si cuvintele lor ! Ii stiam si atunci cand erau fericiti si cand erau tristi, le stiam bucuriile si problemele si le promisesem candva ca va ramane la fel. Uite, acum ploua, ca in fiecare an cand va regaseam in curtea asta pustie ! Uite, aceiasi oameni vorbind despre inceputuri si temeri. Uite, intoarce capul si uita-te, tot eu sunt ! Voi ma faceti sa simt ca nu va mai apartin…

Pentru ei e normal: inca un zbor, inca o plecare, inca un cutremur in simtiri si un ramas-bun. Un telefon care sa confirme, din cand in cand, starea de bine. Un mesaj de sarbatori si cate-o promisiune. Si apoi raman neschimbati; dar cum ramane cu poetul, dragul meu Nichita? Cu poetul cum ramane???

Unde au disparut peretii in care ne-am inecat dramele si ne-am potolit somnul? Unde au plecat OAMENII? Si ce e cu corpurile astea goale pe care le tot flendurati mandrii prin fata noastra, cu un iz de “nu ne pasa”? Unde sunt oamenii care o stiau pe fata nehotarata cu suvite aramii? Si de ce au uitat-o?

Domnule in negru, ca un car funebru, asculta-ma si lasa-ma sa plang !

PS: Dumnezeu exista !! (Dxn si-a rupt mana!) :))

la femme que tu aime

Stare de confuzie. Persista, futui. Azi dimineata am vorbit cu tine despre SENZATII. (M-ai sunat pentru ca ai gasit din intamplare agrafa mea neagra). Mi-era dor de discutiile astea inutile, care imi amintesc de noptile acelea nu foarte igienice… Ma simt ravasita si murdara. Infidela in cautari.

Ma izbesc de marginile unei constiinte nu prea primitoare. E goala, de fapt. In fiecare ungher se ascunde un mare O (de la Ocazie, sau de la Orgasme, probabil). Ma gandesc la noaptea aceea in care am ras de nisipul dintre degetele tale; aveam scrum in ochi si alge pe sub piele. Mi-am pierdut integritatea printre valuri – si mi-ai imprumutat atunci o parte din sinele tau, mai complex si mai real decat al meu, oricum.

Eu si cu tine eram saltimbanci: mergeam pe o sarma si ne gaseam cu o usurinta incredibila echilibrul ! Asa te descriam atunci. Numai ca sarmele mai ruginesc din cand in cand.

Dovada vie ca usile nu se trantesc. Un spargator care isi cunoaste bine meseria poate oricand sa descuie o broasca; si asta cu o simpla agrafa…