Mi se opreşte aerul undeva pe drumul înspre plămâni şi se transformă într-o serie de întrebări. S-au adunat lucrurile nespuse şi acum mă sufocă. Tristeţea nu e stare. Ea lucru este.
Mi-am întrebat cardiologul ce e cu durerile astea de piept şi cu palpitaţiile care nu mă lasă să dorm. M-a întrebat unde anume mă doare. I-am arătat. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: “Domnişoară, acolo e sufletul.”
A observat lumea că n’am ocupaţie… Prin urmare, o veche prietenă foarte bună s’a gândit să îmi trimită o leapşa care, zice ea, ar trebui să îmi amintească de oracolele din copilărie. So here it goes:
1. Ce speli prima dată la duş?
Senzaţiile negative, să îmi rămână trupul curat de acele sentimente pretenţioase…
2. Care e culoarea ta de helancă preferată?
Orice culoare. Mirosul contează.
3. Îţi place cafeaua?
Cafea. Da. Oricând.
4. Cum te simţi acum?
Singură.
5. Care e ultima literă din prenumele persoanei de care eşti îndrăgostită?
E.
7. Care e ultimul vis pe care l-ai avut?
Ceva cu noi şi cu statui frumoase.
8. Ai putea mânca o lună întreagă felul tău de mâncare preferat fără să te saturi de el?
Asta fac. Şi nu mă satur :)
9. De ce ai o poftă puternică acum?
De o carte bună.
10. La ce te gândeşti când auzi cuvântul “varză”?
La o petrecere reuşită.
12. Muşti sau lingi îngheţata?
Hai, sincer! (nu mănânc îngheţată)
14. Câte dormitoare are casa ta?
N-are.
15. Ai cunoscut vreodată o celebritate?
…şi mă întreb şi acum dacă l’am cunoscut cu adevărat…
16. Îţi place brânza?
…da.
17. Care e ultima melodie de care ai fost obsedată?
Ada Milea – Ciocolată
18. Câte ţări ai vizitat?
Hm.. Pe toate. Fiecare cută din corpul tău este un alt tărâm.
20. Ai sări cu paraşuta/parapanta/planorul?
No way. Zic pass la orice implică lipsa pământului sub picioare… Inclusiv la fluturii din stomac…
21. Ai lua masa cu George W. Bush Clooney?
Dacă plăteşte el, apoi mă face cu un vals, mă duce acasă şi îmi mulţumeşte pentru aceste privilegii.
22. E ceva strălucitor în camera ta?
El.
25. Ouă albe sau maro?
Huh?
26. Îţi place muzica?
Numai cea bună.
35. Ai intrat vreodată într-un zid?
Mă izbesc continuu, de tot felul de ziduri. Până acum nu am reuşit să dărâm niciunul.
36. Anotimpul preferat?
Toamna.
37. Adormi cu televizorul deschis?
Da. Dar de obicei adorm cu uşa deschisă. În speranţa. Că. En fin…
38. Ai băut vreodată alcool direct din sticlă?
Întotdeauna.
39. Crezi că eşti bătrână?
Treaba asta e atât, dar atâââât de relativă… !!!
40. Finiş. Vă vine să credeţi?
Speram…
Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.
Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.
Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.
Aş vrea să pot să vreau.
Am zis că încep să vă spun o poveste. O istorioară despre temeri copilăreşti şi senzaţii de ataşare. Am vrut să numesc asta Scriptovoma – un titlu furat cu neruşinare de la Psihedelicul, însă cu alte conotaţii – dar m-am răzgândit dintr-un impuls lăuntric pe care încă nu ştiu cum să îl definesc. Aşadar, encore une fois, ca să mă fac înţeleasă.
Aş vrea să te scriu aşa cum ştiu EU. Să te măzgălesc în sensuri şi linii, în puncte de suspensie şi t-uri care se citesc Plus! Te pot scrie cu un râsu’-plânsu’ necontrolat, aşa cum am creionat în atâtea rânduri portretele diverşilor domni cu care am interacţionat vreodată. A râde = verb, grimasa forţată pe care o folosesc ori de câte ori mă prefac că e totul în regulă… Atunci când încerc să îmi acopăr rănile pe care alţii le fac, pentru care sunt învinovăţită, dar pe care nimeni nu se mai oboseşte să le vindece.
Am încercat să-ţi estompez contururile ca în cea mai inpresionistă dintre picturi, să şterg cu mâna petele de vopsea pe care le-am aruncat la repezeală, în timp ce tu dormeai. Umbrele astea cu care ceilalţi sunt obişnuiţi, dar pe care tu le iei drept artă. Sunt doar licori vrăjitoreşti într-un aer poluat. Clişee, din nou. Exemplul clasic de tălmăcire a sentimentelor – mare greşeală! pe care omenirea o tot face de ceva mii de ani încoace. Imensitatea sufletului slav, fără nici o urmă de cuptor, de aburi înăbuşiţi ai dorinţelor sexuale – cea mai pură dintre trăiri, versus cea mai murdară dintre interpretări. Nu e prea coerent, e inutil şi prost argumentat, dar ştiu eu ce vreau să spun.
A pierde un om pe care îl iubeşti înseamnă să rivalizezi cu moartea, să îi tragi clapa şi, mai târziu, să te răscumperi în proprii tăi ochi. A pierde un prieten înseamnă să decazi, pe acelaşi principiu. Şi ştiu unde greşesc, ştiu cum ar trebui să reacţionez şi ştiu că nu AŞA. Şi mai ştiu că e greşit să menajezi, în condiţiile date. Că teama de a reacţiona cu răutate – aşa cum reacţionez când sunt eu cea care iubeşte – îmi împiedică orice tip de acţiune. Că, de fapt, toţi oamenii care mă iubesc, într-un fel sau altul, ajung să fie răniţi. Că şi de data asta, nu doar eu voi fi victima.
Aş prefera o aruncare din cel mai înalt turn al lipsei de sentiment, în locul acestei călătorii spre frumos şi angelic, cum îmi place mie să spun. Nefiind vorba de reacţiile lipsite de temei ale celor din jur – ci doar de consideraţia pură ce mă obligă să fac tot ceea ce fac, şi mă împiedică să fac ceea ce nu fac.
Am fost naivă, din nou. Teama de a pierde ceva drag mă face să mă complac în trăiri noroioase. Prefer jegul clasic, cu bocanci murdari şi pantaloni rupţi, îl prefer mizeriei morale în care mă zbat, spunându-mi că “o să treacă”. De la sine. Închid ochii şi aştept sfârşitul furtunii, şi mă mint în continuare că nu eu am puterea de a risipi norii de ploaie. Deocamdată mă lupt cu o furtună ce mă scoate din rădăcini, doar de dragul întorsului cu susul în jos.
Eşti un prinţ grozav, doar că mie nu îmi plac poveştile.
Mirosul lui, ca antice poezii în ritm trohaic şi depărtări ce par, subit, aproape...
Ei dau cu paru' :