octombrie, luni

Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest  “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.

Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.

Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.

Aş vrea să pot să vreau.