Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
(Nichita – Îmbrăţişare)
{Si da, cel care doarme e Dani da WizKid !}
E frumos sa iti aminteasca cineva, din cand in cand, vremurile in care fericirea era o axioma (nu o teorema ce necesita demonstratii) si in care erai indragostit pur si simplu de ideea de a fi indragostit. Cand lumea era atat de mica si de firava, ca un pantec din care tocmai te nasti, dar care iti da voie sa il parasesti abia atunci cand te simti pregatit. Iubirile din orasul prafuit, cu iz de cafenele caragialo-dostoievskiene in care noi (neoromanticii) ne inecam ideile despre ambitii si fum… Cand ni se parea atroce orice rupere de ritm si incercam sa atribuim unui impuls copilaresc orice reactie ce iesea, mai mult sau mai putin, din cliseicul banal. Parca iubeam altfel. Nu neaparat mai bine, insa in mod sigur mai simplu. Parca iubirea provenea din creatie, era notorie si subinteleasa, nu trebuia nici dovedita, nici definita, poate doar traita. Parca gesturile erau mai reale, incarcate de suflet si venite din interior, nu din plasticul in care incercam acum sa ne ascundem…
Amintirile frumoase dor cel mai tare, imi zicea un prieten,pe vremea cand inca nu se intamplase nimic, cand ne aflam inca in expozitiune. Tocmai am baut o cafea cu un barbat cu care imi petreceam timpul prin liceu; difera spatiul dar nu timpul. Am fost iarasi copilul de atunci, fara acesti ultimi ani de cautari si intrebari. Aratam altfel, beam altceva, dar – in esenta - eram la fel, fara nici un fel de schimbari. Intr-adevar, eu am crescut si tu ai imbatranit. Dar nu cand suntem impreuna.
Daca tot se vorbeste de existenta mai multor tipuri de proasta, n-am inteles niciodata de ce se neglijeaza tipul principal cu care tinerii de confrunta in fiecare zi, si anume Proasta de Facultate (Stupida Universitatis – a nu se confunda cu Stupida Universalis, care e Proasta Generala – din categoria asta facand parte, in principal, puritanele care se inchina (vorba Ralucai) la un Dumnezeu pixelizat si care se uita la un film porno pana la sfarsit, sa vada daca se casatoresc). Contrar parerii generale, Proasta de Facultate nu se identifica cu prototipul cunoscut ca “blonda de la drept”, aceea fiind pitzipoanca atipica, cu un pic de creier (exemplar greu de gasit in universitatile de pe la noi, daca nu chiar inexistent), care si-a dat seama la timp ca daca vrea sa termine o facultate trebuie sa citeasca si un cod penal, nu numai revistele de moda.
Proasta de Facultate se gaseste exclusiv in zonele urbane; desi de multe ori provine din mediul rural, nu o va recunoaste niciodata, din cauza pasiunilor pentru “Smecherasul cu gel si BMW” care are o parere proasta despre “tarani”. Locuieste obligatoriu cu inca o Proasta de Facultate (sau chiar doua), cu care se cearta zilnic din cauza incurcaturilor din trusa de machiaj. Are intotdeauna oglinda la ea, si o foloseste cu predilectie in timpul cursurilor (pe care oricum nu le intelege) sau in timpul pauzelor (pe care si le petrece la o sueta si un Virginia Slims).
Proasta de Facultate are intotdeauna un sponsor, pe care il numeste “iubitul” sau “prietenul”, in functie de situatie. Sarcina lui principala e de a ii crea domnisoarei toate conditiile (financiare) pentru o dezvoltare normala; aici se include: manichiura cu gel, tratament cosmetic, palton de toamna, etc. Sponsorul nu va sti niciodata parola de la telefonul ei mobil sau de la adresa de messenger. Discutiile cu prototipul “Smecherasul” vor avea loc numai si numai in absenta mai-sus-numitului sponsor, care probabil e plecat sa ii cumpere ei jeleu de fructe la ora 2 noaptea.
Proasta de Facultate are un comportament tipic in mediul universitar. Va ajunge la curs obligatoriu cu 10 minute intarziere si va deranja tot amfiteatrul in drum spre banca, in parte din cauza zgomotului facut de tocuri, dar si din cauza ca alege mereu drumul cel mai lung – in general prin fata catedrei. Va fi prezenta la testele din timpul semestrului cu speranta ca va copia din stanga si din dreapta, iar daca nu reuseste, ii va lasa profului numarul de telefon pe coltul lucrarii (stie ea de ce, si in general aflam si noi, dupa examene). Este intotdeauna superioara colegelor ei, chiar si celorlalte Proaste de Facultate; in detaliu, relatia cu altele asemenea ei este de-a dreptul paradoxala – un amestec de veneratie si invidie reciproca (pe sistemul ” pantofii sunt su-perbi! dar ei ii stau ca dracu’ “) si va incerca intotdeauna sa ii puna piedica in timpul pauzei Proastei care i-a furat sponsorul (da, si asta se intampla frecvent).
Foarte important, Stupida Universitatis isi petrece serile in cluburi “de fitze” unde isi poate etala ultima achizitie in materie de tzoale/unghii false/mese/barbati. Este obligatoriu cea mai frumoasa din club si cea mai inteligenta din grupa. Toate discutiile cu o persoana de acelasi sex vor incepe cu “Fata…” si se vor incheia cu o privire superioara. In conceptia Proastei de Facultate, blugii sunt facuti pentru a lasa ovarele la vedere, iar cel mai important obiect din garderoba ei este perechea de bikini (pe care o vezi zilnic). Nu isi poate imagina viata fara ruj si se mira de ce nu bea nimeni dupa ea. Orice colega de grupa imbracata in hanorac (pe care ea il pronunta “anorac”) si cu bocanci in picioare e obligatoriu “rocherista”, “neingrijita” si “fara trasaturi feminine”. Orice barbat fara masina este “pustan” sau “sarantoc”, pe cand un posesor de BMW/Mercedes sau cel putin Audi devine “un don Juan fermecator”. Nu intelege monogamia si nu o practica, in schimb iti va accepta cadourile si va ramane in continuare cu picioarele incrucisate, pana in momentul in care e sigura ca nu tu iti vei bate joc de ea, ci ea de tine.
Proasta de Facultate se poate gasi in toate universitatile romane, insa cea mai mare concentratie pe metru patrat se intalneste in Facultatile de Drept, care reprezinta un mediu propice de dezvoltare pentru ea, in mare parte datorita flexibilitatii programului (ceea ce ii permite sa aleaga orele in functie de programul manichiuristei) si posibilitatii de a dobandi (cu bani) o anumita pozitie sociala dupa terminarea studiilor. Asta oricum nu prea conteaza, pentru ca, asa cum observa dupa masterat (pentru ca are intotdeauna masterat!) lumea o recunoaste mai degraba drept “nevasta domnului doctor/procuror/director” decat “doamna avocat”. De asemenea exemplare ne lovim zilnic (si ma mai intreaba lumea de ce ma duc in scarba la scoala), desi nu neaparat direct, datorita faptului ca proasta de facultate refuza intotdeauna o discutie cu un om inteligent; pentru simplul motiv ca ramane fara argumente. Si atunci se uita la tine, se uita la blugi, se uita la unghiile ei, se mai uita o data la tine, si iti spune: “Fata, nu vrei sa te duc intr-o zi la mall? Te-ar putea ajuta, sa stii !”
Si dup-aia, daca o pocnesc, tot eu sunt aia nesimtita.
E o senzaţie neplăcută să ai mereu impresia că trăieşti cu un străin. Că nu îi mai recunoşti respiraţia sacadată din timpul somnului sau tresăririle bruşte la atingeri. Că nici măcar zâmbetul nu mai e la fel. Mă întreb dacă mai am răbdare să o iau de la început, să cunosc din nou toate cutele corpului şi toate profunzimile acelor gânduri. E ciudat să împarţi spaţiul de zi cu zi cu un om care nu îţi pare cunoscut. Îţi aminteşti vag un contur, un clişeu, dar atât.
Mă uit în jur, şi nu sunt decât eu în cameră.
- Bună seara, străine. Nu ne mai cunoaştem.
Mi se opreşte aerul undeva pe drumul înspre plămâni şi se transformă într-o serie de întrebări. S-au adunat lucrurile nespuse şi acum mă sufocă. Tristeţea nu e stare. Ea lucru este.
Mi-am întrebat cardiologul ce e cu durerile astea de piept şi cu palpitaţiile care nu mă lasă să dorm. M-a întrebat unde anume mă doare. I-am arătat. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: “Domnişoară, acolo e sufletul.”
A observat lumea că n’am ocupaţie… Prin urmare, o veche prietenă foarte bună s’a gândit să îmi trimită o leapşa care, zice ea, ar trebui să îmi amintească de oracolele din copilărie. So here it goes:
1. Ce speli prima dată la duş?
Senzaţiile negative, să îmi rămână trupul curat de acele sentimente pretenţioase…
2. Care e culoarea ta de helancă preferată?
Orice culoare. Mirosul contează.
3. Îţi place cafeaua?
Cafea. Da. Oricând.
4. Cum te simţi acum?
Singură.
5. Care e ultima literă din prenumele persoanei de care eşti îndrăgostită?
E.
7. Care e ultimul vis pe care l-ai avut?
Ceva cu noi şi cu statui frumoase.
8. Ai putea mânca o lună întreagă felul tău de mâncare preferat fără să te saturi de el?
Asta fac. Şi nu mă satur :)
9. De ce ai o poftă puternică acum?
De o carte bună.
10. La ce te gândeşti când auzi cuvântul “varză”?
La o petrecere reuşită.
12. Muşti sau lingi îngheţata?
Hai, sincer! (nu mănânc îngheţată)
14. Câte dormitoare are casa ta?
N-are.
15. Ai cunoscut vreodată o celebritate?
…şi mă întreb şi acum dacă l’am cunoscut cu adevărat…
16. Îţi place brânza?
…da.
17. Care e ultima melodie de care ai fost obsedată?
Ada Milea – Ciocolată
18. Câte ţări ai vizitat?
Hm.. Pe toate. Fiecare cută din corpul tău este un alt tărâm.
20. Ai sări cu paraşuta/parapanta/planorul?
No way. Zic pass la orice implică lipsa pământului sub picioare… Inclusiv la fluturii din stomac…
21. Ai lua masa cu George W. Bush Clooney?
Dacă plăteşte el, apoi mă face cu un vals, mă duce acasă şi îmi mulţumeşte pentru aceste privilegii.
22. E ceva strălucitor în camera ta?
El.
25. Ouă albe sau maro?
Huh?
26. Îţi place muzica?
Numai cea bună.
35. Ai intrat vreodată într-un zid?
Mă izbesc continuu, de tot felul de ziduri. Până acum nu am reuşit să dărâm niciunul.
36. Anotimpul preferat?
Toamna.
37. Adormi cu televizorul deschis?
Da. Dar de obicei adorm cu uşa deschisă. În speranţa. Că. En fin…
38. Ai băut vreodată alcool direct din sticlă?
Întotdeauna.
39. Crezi că eşti bătrână?
Treaba asta e atât, dar atâââât de relativă… !!!
40. Finiş. Vă vine să credeţi?
Speram…
Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.
Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.
Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.
Aş vrea să pot să vreau.
Am zis că încep să vă spun o poveste. O istorioară despre temeri copilăreşti şi senzaţii de ataşare. Am vrut să numesc asta Scriptovoma – un titlu furat cu neruşinare de la Psihedelicul, însă cu alte conotaţii – dar m-am răzgândit dintr-un impuls lăuntric pe care încă nu ştiu cum să îl definesc. Aşadar, encore une fois, ca să mă fac înţeleasă.
Aş vrea să te scriu aşa cum ştiu EU. Să te măzgălesc în sensuri şi linii, în puncte de suspensie şi t-uri care se citesc Plus! Te pot scrie cu un râsu’-plânsu’ necontrolat, aşa cum am creionat în atâtea rânduri portretele diverşilor domni cu care am interacţionat vreodată. A râde = verb, grimasa forţată pe care o folosesc ori de câte ori mă prefac că e totul în regulă… Atunci când încerc să îmi acopăr rănile pe care alţii le fac, pentru care sunt învinovăţită, dar pe care nimeni nu se mai oboseşte să le vindece.
Am încercat să-ţi estompez contururile ca în cea mai inpresionistă dintre picturi, să şterg cu mâna petele de vopsea pe care le-am aruncat la repezeală, în timp ce tu dormeai. Umbrele astea cu care ceilalţi sunt obişnuiţi, dar pe care tu le iei drept artă. Sunt doar licori vrăjitoreşti într-un aer poluat. Clişee, din nou. Exemplul clasic de tălmăcire a sentimentelor – mare greşeală! pe care omenirea o tot face de ceva mii de ani încoace. Imensitatea sufletului slav, fără nici o urmă de cuptor, de aburi înăbuşiţi ai dorinţelor sexuale – cea mai pură dintre trăiri, versus cea mai murdară dintre interpretări. Nu e prea coerent, e inutil şi prost argumentat, dar ştiu eu ce vreau să spun.
A pierde un om pe care îl iubeşti înseamnă să rivalizezi cu moartea, să îi tragi clapa şi, mai târziu, să te răscumperi în proprii tăi ochi. A pierde un prieten înseamnă să decazi, pe acelaşi principiu. Şi ştiu unde greşesc, ştiu cum ar trebui să reacţionez şi ştiu că nu AŞA. Şi mai ştiu că e greşit să menajezi, în condiţiile date. Că teama de a reacţiona cu răutate – aşa cum reacţionez când sunt eu cea care iubeşte – îmi împiedică orice tip de acţiune. Că, de fapt, toţi oamenii care mă iubesc, într-un fel sau altul, ajung să fie răniţi. Că şi de data asta, nu doar eu voi fi victima.
Aş prefera o aruncare din cel mai înalt turn al lipsei de sentiment, în locul acestei călătorii spre frumos şi angelic, cum îmi place mie să spun. Nefiind vorba de reacţiile lipsite de temei ale celor din jur – ci doar de consideraţia pură ce mă obligă să fac tot ceea ce fac, şi mă împiedică să fac ceea ce nu fac.
Am fost naivă, din nou. Teama de a pierde ceva drag mă face să mă complac în trăiri noroioase. Prefer jegul clasic, cu bocanci murdari şi pantaloni rupţi, îl prefer mizeriei morale în care mă zbat, spunându-mi că “o să treacă”. De la sine. Închid ochii şi aştept sfârşitul furtunii, şi mă mint în continuare că nu eu am puterea de a risipi norii de ploaie. Deocamdată mă lupt cu o furtună ce mă scoate din rădăcini, doar de dragul întorsului cu susul în jos.
Eşti un prinţ grozav, doar că mie nu îmi plac poveştile.
Îţi dai seama de inutilitatea unui gest pe măsură ce îl faci. Şi îţi doreşti să te poţi opri; să iei înapoi acea furtună de emoţii şi trăiri, de cuvinte ce se înecau în spaţiul îngheţat dintre noi, să convingi mâna să nu mai mângâie şi fruntea să nu se mai aplece, aşteptând săruturi aproape materne, strânse între buze, adunate, mascate. Ţi-aş face mâinile să se înoade între ele, să nu mai aştepte degetele mele. Ţi-aş face coapsele să nu mai tremure. Să nu mai aştepte cea mai perversă dintre atingeri, cea mai şoptită dintre respirări; şi mai ales, te-aş ţipa silabă cu silabă, întâi numele, apoi pielea, apoi sângele învolburat, ca să ajung într-un final la coaste, gata răguşită. Drumul pe care l-aş alege prin corpul tău ar fi singurul care nu ar înceta niciodată să fie drum…
Eşti prea aproape ca să îmi vezi pieptul sacadat şi respiraţia mânjită cu plastic şi nicotină. STOP ! Nu mai visa – lasă-mă să muşc din tine şi să te însemn cu dinţii, să-ţi sărut pumnul, să rup fire din părul tău, înlocuind cu ele iarba de rai cu care m-am obişnuit să îmi fac culcuş. Să porţi pe frunte semnul meu. Să îţi aminteşti mereu că avem în comun două lucruri: anotimpul şi impulsivitatea. Să ajungem egali, la un anumit nivel de aprofundare a stărilor şi negare a senzaţiilor ce ne cuprind, cu braţele amândouă, fiinţa. Apoi să pleci, ca şi cum nu ar fi fost vorba niciodată de sentiment, ca şi cum nu ne-am fi unit într-un joc aproape masochist, ca şi cum încă ar putea să existe un “ca şi cum”…
Mirosul lui, ca antice poezii în ritm trohaic şi depărtări ce par, subit, aproape...
Ei dau cu paru' :