Prea mică pentru un pântec, prea mare pentru cel lăsat în urmă. Şi totuşi, în astfel de momente, când tăcerile se închid şi răspunsurile devin mute, îmi doresc să nu fi crescut, să nu (te) fi trăit, să regăsesc fata cu sinele dat peste cap. Într-un fel, a rămas acasă. Sunt ziduri între care ţi-ai ascuns iubirile, trăirile, somnul. Nu Trânti Uşa!
Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.
(Nichita. [Fragment])
Uite o chestie care îmi place… Şi una dintre domnişoarele astea se numeşte Sarah Cretul, e româncă şi (din punctul meu de vedere) cea mai bună. Un sport benefic pentru femei, când îl văd bărbaţii…
SIGURANŢĂ. Ei bine, e un cuvânt pe care nu l-am întâlnit prea des, o senzaţie prea rar trăită. Aşa că nu prea ştiu ce să fac cu ea. Deocamdată învăţ să mă bucur că există. Înlocuiesc limitatul cu fantezia, raţionalul cu emoţionalul, greşeală pe care o tot fac de ceva vreme încoace (e vorba de nişte ani buni la mijloc…), şi constat că o tot repet. Am învăţat însă că e mai simplu să mă bucur de mijloace, să le trăiesc, să particip activ la folosirea lor, decât să urmăresc scopuri. Şi acum, mi-a rămas să renunţ şi la frică. Sunt pe drumul cel bun.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
(Nichita – Îmbrăţişare)
{Si da, cel care doarme e Dani da WizKid !}
E frumos sa iti aminteasca cineva, din cand in cand, vremurile in care fericirea era o axioma (nu o teorema ce necesita demonstratii) si in care erai indragostit pur si simplu de ideea de a fi indragostit. Cand lumea era atat de mica si de firava, ca un pantec din care tocmai te nasti, dar care iti da voie sa il parasesti abia atunci cand te simti pregatit. Iubirile din orasul prafuit, cu iz de cafenele caragialo-dostoievskiene in care noi (neoromanticii) ne inecam ideile despre ambitii si fum… Cand ni se parea atroce orice rupere de ritm si incercam sa atribuim unui impuls copilaresc orice reactie ce iesea, mai mult sau mai putin, din cliseicul banal. Parca iubeam altfel. Nu neaparat mai bine, insa in mod sigur mai simplu. Parca iubirea provenea din creatie, era notorie si subinteleasa, nu trebuia nici dovedita, nici definita, poate doar traita. Parca gesturile erau mai reale, incarcate de suflet si venite din interior, nu din plasticul in care incercam acum sa ne ascundem…
Amintirile frumoase dor cel mai tare, imi zicea un prieten,pe vremea cand inca nu se intamplase nimic, cand ne aflam inca in expozitiune. Tocmai am baut o cafea cu un barbat cu care imi petreceam timpul prin liceu; difera spatiul dar nu timpul. Am fost iarasi copilul de atunci, fara acesti ultimi ani de cautari si intrebari. Aratam altfel, beam altceva, dar – in esenta - eram la fel, fara nici un fel de schimbari. Intr-adevar, eu am crescut si tu ai imbatranit. Dar nu cand suntem impreuna.
Daca tot se vorbeste de existenta mai multor tipuri de proasta, n-am inteles niciodata de ce se neglijeaza tipul principal cu care tinerii de confrunta in fiecare zi, si anume Proasta de Facultate (Stupida Universitatis – a nu se confunda cu Stupida Universalis, care e Proasta Generala – din categoria asta facand parte, in principal, puritanele care se inchina (vorba Ralucai) la un Dumnezeu pixelizat si care se uita la un film porno pana la sfarsit, sa vada daca se casatoresc). Contrar parerii generale, Proasta de Facultate nu se identifica cu prototipul cunoscut ca “blonda de la drept”, aceea fiind pitzipoanca atipica, cu un pic de creier (exemplar greu de gasit in universitatile de pe la noi, daca nu chiar inexistent), care si-a dat seama la timp ca daca vrea sa termine o facultate trebuie sa citeasca si un cod penal, nu numai revistele de moda.
Proasta de Facultate se gaseste exclusiv in zonele urbane; desi de multe ori provine din mediul rural, nu o va recunoaste niciodata, din cauza pasiunilor pentru “Smecherasul cu gel si BMW” care are o parere proasta despre “tarani”. Locuieste obligatoriu cu inca o Proasta de Facultate (sau chiar doua), cu care se cearta zilnic din cauza incurcaturilor din trusa de machiaj. Are intotdeauna oglinda la ea, si o foloseste cu predilectie in timpul cursurilor (pe care oricum nu le intelege) sau in timpul pauzelor (pe care si le petrece la o sueta si un Virginia Slims).
Proasta de Facultate are intotdeauna un sponsor, pe care il numeste “iubitul” sau “prietenul”, in functie de situatie. Sarcina lui principala e de a ii crea domnisoarei toate conditiile (financiare) pentru o dezvoltare normala; aici se include: manichiura cu gel, tratament cosmetic, palton de toamna, etc. Sponsorul nu va sti niciodata parola de la telefonul ei mobil sau de la adresa de messenger. Discutiile cu prototipul “Smecherasul” vor avea loc numai si numai in absenta mai-sus-numitului sponsor, care probabil e plecat sa ii cumpere ei jeleu de fructe la ora 2 noaptea.
Proasta de Facultate are un comportament tipic in mediul universitar. Va ajunge la curs obligatoriu cu 10 minute intarziere si va deranja tot amfiteatrul in drum spre banca, in parte din cauza zgomotului facut de tocuri, dar si din cauza ca alege mereu drumul cel mai lung – in general prin fata catedrei. Va fi prezenta la testele din timpul semestrului cu speranta ca va copia din stanga si din dreapta, iar daca nu reuseste, ii va lasa profului numarul de telefon pe coltul lucrarii (stie ea de ce, si in general aflam si noi, dupa examene). Este intotdeauna superioara colegelor ei, chiar si celorlalte Proaste de Facultate; in detaliu, relatia cu altele asemenea ei este de-a dreptul paradoxala – un amestec de veneratie si invidie reciproca (pe sistemul ” pantofii sunt su-perbi! dar ei ii stau ca dracu’ “) si va incerca intotdeauna sa ii puna piedica in timpul pauzei Proastei care i-a furat sponsorul (da, si asta se intampla frecvent).
Foarte important, Stupida Universitatis isi petrece serile in cluburi “de fitze” unde isi poate etala ultima achizitie in materie de tzoale/unghii false/mese/barbati. Este obligatoriu cea mai frumoasa din club si cea mai inteligenta din grupa. Toate discutiile cu o persoana de acelasi sex vor incepe cu “Fata…” si se vor incheia cu o privire superioara. In conceptia Proastei de Facultate, blugii sunt facuti pentru a lasa ovarele la vedere, iar cel mai important obiect din garderoba ei este perechea de bikini (pe care o vezi zilnic). Nu isi poate imagina viata fara ruj si se mira de ce nu bea nimeni dupa ea. Orice colega de grupa imbracata in hanorac (pe care ea il pronunta “anorac”) si cu bocanci in picioare e obligatoriu “rocherista”, “neingrijita” si “fara trasaturi feminine”. Orice barbat fara masina este “pustan” sau “sarantoc”, pe cand un posesor de BMW/Mercedes sau cel putin Audi devine “un don Juan fermecator”. Nu intelege monogamia si nu o practica, in schimb iti va accepta cadourile si va ramane in continuare cu picioarele incrucisate, pana in momentul in care e sigura ca nu tu iti vei bate joc de ea, ci ea de tine.
Proasta de Facultate se poate gasi in toate universitatile romane, insa cea mai mare concentratie pe metru patrat se intalneste in Facultatile de Drept, care reprezinta un mediu propice de dezvoltare pentru ea, in mare parte datorita flexibilitatii programului (ceea ce ii permite sa aleaga orele in functie de programul manichiuristei) si posibilitatii de a dobandi (cu bani) o anumita pozitie sociala dupa terminarea studiilor. Asta oricum nu prea conteaza, pentru ca, asa cum observa dupa masterat (pentru ca are intotdeauna masterat!) lumea o recunoaste mai degraba drept “nevasta domnului doctor/procuror/director” decat “doamna avocat”. De asemenea exemplare ne lovim zilnic (si ma mai intreaba lumea de ce ma duc in scarba la scoala), desi nu neaparat direct, datorita faptului ca proasta de facultate refuza intotdeauna o discutie cu un om inteligent; pentru simplul motiv ca ramane fara argumente. Si atunci se uita la tine, se uita la blugi, se uita la unghiile ei, se mai uita o data la tine, si iti spune: “Fata, nu vrei sa te duc intr-o zi la mall? Te-ar putea ajuta, sa stii !”
Si dup-aia, daca o pocnesc, tot eu sunt aia nesimtita.
E o senzaţie neplăcută să ai mereu impresia că trăieşti cu un străin. Că nu îi mai recunoşti respiraţia sacadată din timpul somnului sau tresăririle bruşte la atingeri. Că nici măcar zâmbetul nu mai e la fel. Mă întreb dacă mai am răbdare să o iau de la început, să cunosc din nou toate cutele corpului şi toate profunzimile acelor gânduri. E ciudat să împarţi spaţiul de zi cu zi cu un om care nu îţi pare cunoscut. Îţi aminteşti vag un contur, un clişeu, dar atât.
Mă uit în jur, şi nu sunt decât eu în cameră.
- Bună seara, străine. Nu ne mai cunoaştem.
Mi se opreşte aerul undeva pe drumul înspre plămâni şi se transformă într-o serie de întrebări. S-au adunat lucrurile nespuse şi acum mă sufocă. Tristeţea nu e stare. Ea lucru este.
Mi-am întrebat cardiologul ce e cu durerile astea de piept şi cu palpitaţiile care nu mă lasă să dorm. M-a întrebat unde anume mă doare. I-am arătat. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: “Domnişoară, acolo e sufletul.”
Mirosul lui, ca antice poezii în ritm trohaic şi depărtări ce par, subit, aproape...
Ei dau cu paru' :