Starea de “a fi” e un pic bolnavicioasa azi. Abia imi misc picioarele si simt in fiecare deget o intepatura usoara, de parca as pasi dezinvolt pe un suflet sfaramat (un sentiment acut de vina, iarasi, numai ca de data asta nu ii mai gasesc cauzele). Severus mi-a furat painea cu unt si mi-a fumat toate tigarile. Tipic. Ma cauta pe furis din spatele unor gene lungi si intoarse – pe care orice femeie ar fi invidioasa – si ii simt ochii arzand in ceafa exact in momentul in care incepe sa rada. Intr-adevar, arat cam ciudat in halatul asta alb de matase. Cam feminin, as putea sa spun.
Parul nespalat imi da un aer de decadence, si am niste unghii total neingrijite. (Sau, ca sa il citez pe Severus, manichiura mea e “totalmente de-ampulea”). Ma consolez macar cu gandul ca nu sunt singura din casa asta care duhneste oribil a tutun – am mirosul impregnat in halat, in epiderma, in sprancene, pana si in durerea de cap care incepe sa pulseze amenintator. Gasesc un rest de Dunhill pe bufetul din bucatarie, intr-un pachet mototolit, si adopt un aer de multumire si superioritate.
Lui Severus ii place sa le numeasca “toxine fizice, indispensabile si imperios necesare”. Toxinele “psihologice” fiind cele de ordin sentimental – barbatii, adica.
- Ambele dau dependenta dupa primele 48 de ore, ambele iti mananca celulele nervoase, banii si spiritul analitic, pe care – slava cerului- il ai din plin!
Ma multumesc sa il privesc sceptic si sa fac un gest reflex din mana, care pentru el – si numai pentru el ! – inseamna un fel de “hai lasa-ma!”. Severus s-a obisnuit cu diminetile mele mohorate, pline de angoasa si scarba sentimentala – diminetile in care constiinta de sine devine sufocanta si ma tem de sfarsituri sau de diferite intamplari. Eh, in diminetile astea in care efectiv Nu Simt, o discutie cu scopul “ridicarea moralului” devine distractia lui absoluta,
- Da, cu mica diferenta ca “toxinele psihologice” au si parti bune. Nu si tu, dragule, insa majoritatea dintre ele.
- Mda, nu poti placea ceea ce nu intelegi.
- Las-o moarta, Severus. Stim amandoi ca te inteleg mai bine decat s-ar parea la o prima vedere. Altfel nu te-as lasa sa-mi arunci in noroi psihicul de cate ori ai tu chef.
Mi-e necesar barbatul de negru, in toata splendoarea lui. Cinismul acela debordant care imi deschide pleoapele grele de somn si de vise. E buna si realitatea asta la ceva. Insa nu e bine sa le recunosti utilitatea deschis, acestor oameni de genul lui… Tind sa se creada perfecti, indispensabili, centrul universelor si a gandurilor tale. Au pornirea sa devina ca si “toxinele fizice”, de care Severus vorbea mai devreme.
- As vrea sa vezi deosebirea dintre S din “sunt”, si S din “sa fiu”…
- Tot ceea ce sunt e consecinta inevitabila a ceea ce am vrut odinioara sa fiu. Sau, ma rog, o realitate si un prezent putin deformate. Poate exista mici detalii care mi-au scapat. Iar tot ceea ce am sa fiu, e urmarea fireasca a ceea ce sunt acum. Logic, nu? Asta e legatura de fapt, dragule. Deosebiri sunt sute.
- Da, numai ca poti spune cu certitudine CE vrei sa fii? Daca vrei cu adevarat sa existe o urmare a ceea ce esti acum?
- Ah, ai inceput din nou cu multumirea de sine, care mie imi lipseste cu desavarsire… Ia o gura de ceai si taci, Severus. Nu am chef azi.
Mi-e teama poate de faptul ca are, in cele mai multe cazuri, dreptate. Poate ca “S” din “Sunt” e astazi singur, cum spunea Nichita. Poate ca nu e cel corect; si stiu unde e problema, stiu unde gresesc, stiu cum ar trebui sa reactionez si stiu ca nu Asa. Urasc cand Severus are dreptate in ceea ce ma priveste.
Azi m-am intalnit cu un fost profesor, dintr-o intamplare fericita. M-a intrebat daca mai scriu. Da, mai scriu; nu la fel de bine, dar “S” din “scriu” e incapatanat si ambitios. Se crede un geniu al cuvintelor si umple pagini cu randuri inutile si de o valoare artistica nula.
Ei dau cu paru' :