Tic-tac. Culmea e ca de fiecare data cand trebuie sa ma tresesc la 6 dimineata, esuez lamentabil. Mai ales daca trebuie sa plec la vreun seminar plicticos de roman (plicticos din cauza faptului ca nu prea inteleg despre ce se vorbeste, pentru ca oricum nu am citit nimic inainte…) sau, in general, in orice directie care implica mers cu autobuzul prin ploaie. Insa in noaptea asta lucrurile s-au schimbat, cumva. E ora 6 a.m. si n-am dormit. Nu stiu de ce. Minutele se clatina cu migala, sa imi faca in ciuda parca, sa intarzie cat de mult se poate acea luna de iulie. Acele ceasului intepenesc, apoi pornesc din nou, au fost unse de un geniu invizibil, un gnom care nu poate sa doarma fara ticaitul lor… Si au reinceput sa bata, cum spuneam. Tic-tac si timpul e verde. Tic-tac si mainile mele sunt din ciocolata. Tic nemultumirile. Fac o roata completa pe cadranul prafuit, si apoi, apoi se intampla ceva incredibil! Acul acela mic, s-a miscat si el cu o cifra, da, acul care statea acolo intepenit, inca din primavara anului trecut. Pentru ca de fapt, primavara aceea a fost acum o ora, ziua mea a fost si ea acum o ora, primul sarut a fost acum o ora. Ar fi frumos daca ni s-ar da voie sa percepem timpul dupa propriile noastre reguli. Eu asa l-as contoriza: intr-o singura ora. Ora 1 noaptea, ca asa imi sopteste cadranul cu spite al ceasului de pe noptiera. Dar presupun ca daca am face cu totii asta, n-ar mai fi nimeni punctual, nu-i asa?
In tot cazul, rotile vin una dupa alta, cu alte spite. De fapt, acele sunt aceleasi – difera doar cifrele in dreptul carora isi fac culcus intr-un hohot, intr-o lumina, intr-un vis ascuns… E mereu aceeasi miscare circulara, perfecta, la intervale de timp regulate, fara nici o finalitate, dar cu un scop: Tic-tac si se face lumina, apoi vecina de la 3 isi ridica oblonul la ora 7 fix, ca in fiecare zi, se deschid larg geamurile bibliotecii de vis-a-vis sa iasa afara fumul de trabuc lasat de literatii care isi petrec serile comentandu-l pe Kafka in fotoliile moi (nu am inteles niciodata cum poti citi Kafka stand comod). Apoi va hurui liftul, in general de 7-8 ori, in interval de o ora, si mai sus-pusii din bloc vor pleaca spre rezolvarea afacerilor personale, dat fiind ca e sambata si nu se duc la servici. Daca scot capul pe geam vad aceleasi trei neveste-cucoane care, la ora 8 si 20, trec prin fata scarii mele si se indreapta spre piata. Pe jos, pentru ca le e mila de bietul sofer, al carui nerv nu mai rezista de ceva vreme in circulatia unei boeme capitale. Apoi, exact in momentul in care imi voi termina cafeaua si ma voi trezi de-a binelea, va intra pe geam mirosul dulce-fierbinte al brioselor pe care vecina mea cea blonda le gateste in fiecare dimineata; uneori sunt cu fructe, uneori cu ciocolata, sau cu alte amestecuri care de care mai gustoase. Fiind sambata dimineata, vor fi cu vanilie si un strop de sirop de cirese. Si cum aia mica a ei, mezina aceea frumoasa foc in rochite cu Winnie Pooh e alergica la orice inseamna aluat, va face pe langa si orez dulce cu scortisoara. O va saruta pe frunte si o va trimite la gradinita din spatele blocului. La ora 9, fara exceptie, va veni administratorul blocului sa imi spuna, cu o falca in cer si una in pamant, sa inchid becul pe palier pentru ca “e criza”. Nu ma mai obosesc sa ii explic ca eu o inchid de fiecare data cand intru in apartament; mi-e lene sa vorbesc si, oricum, va veni si maine… Poate ii spun maine, da. Mai apoi o sa constat ca e mizerie pe jos si ca iar face figuri apa calda. Voi pleca dupa tigari si doamna de treaba de la anticariatul de vis-a-vis ma va intreba daca nu vreau sa intru, ca are titluri noi. Mi-a ghicit slabiciunea pentru carti si ma bucur sa vad ca nu profita de ea. Imi da voie cateodata sa raman pana tarziu in sala improvizata de lectura, la o masa mica inconjurata de stive si vrafuri de coperte, si sa citesc ce imi place, fara sa le cumpar. Cateodata imi face cadou cate o carte care m-a impresionat in mod deosebit si pe langa asta, mai stie si o gramada de lucruri despre dreptul civil, deci nu e in totalitate o pierdere de timp. Dar maine am sa o salut cu un zambet cald si am sa-i spun ca nu, astazi nu, am nevoie de banii pe care ii mai am pentru altceva. Ca de exemplu mancare. Nu se va supara pe mine, insa eu am sa fiu de-a dreptul furioasa. Ca in fiecare zi. Si tot ca in fiecare zi, ma voi intoarce acasa cu tigarile si voi petrece cateva ore in compania lor si a unei a doua cesti de cafea, spunandu-mi ca am invatat sa nu ma mai tem de faptul ca fiecare zi e la fel. Prin urmare, miscarea calculata, perfecta, la intervale regulate, nu ii este caracteristica numai ceasului, ci (mai ales!) zilelor. Ceasul doar te avertizeaza; sa te obisnuiesti cu faptul ca fiecare ticait e la fel, cu mutarea acului intr-un moment exact, la acelasi interval, nici mai mult nici mai putin decat cel de dinainte si cel de dupa. TOTUL e la fel. Asta e singurul lucru pe care il poti invata de la ceas, de fapt. Ca despre asta e vorba. Ca si Rasputin care lua doze regulate de cianura, mici ce-i drept, dar atunci cand au incercat sa il otraveasca au constatat cu stupefactie ca omul nu avea nimic. Mai bine zis avea ceva: toleranta la otrava, daca o pot numi asa. Deci asta e treaba si cu ceasul: preconizeaza si vesteste zilele. Hai, uite-te la mine, numara-mi bataile, uite ce frumos sunt sculptate acele si cat de lustruita e sticla… Hai, obisnuiste-te, pentru ca asa vor fi si zilele, acelasi ritm, aceleasi batai, fara sa se intample nimic nou care sa deranjeze mersul orb al liniutelor negre. Ia-o treptat. Vei fi cu adevarat un om pregatit numai in momentul in care vei constata ca nu mai poti adormi fara bataile mele. Si atunci voi stii ca mi-am implinit rolul si te-am lansat in ziua, perfect capabil sa treci peste sambata asta, care la urma urmei nu e nimic mai mult sau mai putin decat o zi ca toate sambetele anului. Sambetele apelor ce-si doreau sa izvorasca din noi.
Ziua nu e nimic mai mult decat un ceas imens. Si o vei trai cu intervale regulate, perfect, si asa mai departe. Se roteste. Chiar daca nu te uiti la ceas si nu stii cum trec orele, stii ca “acum” e momentul sa… acum trebuie sa… In fiecare zi. Maine, intr-o duminica lenesa dar mai ales cliseica, tot in acelasi moment va trebui sa… aceeasi actiune. Si atunci, daca oricum fiecare zi e la fel, cu tine cum ramane? Da, azi a fost ieri, si maine a fost o zi. Dar eu? Sunt tot cea de ieri? Ca n-am inteles prea bine. Intr-una din zile imi vor aparea riduri si parul meu va avea radacini albe. Da, s-a schimbat haina, probabil, ca toti avem un invelis – si zilele au un invelis al lor, dar asta nu conteaza, ele sunt oricum LA FEL Asa e si cu mine, nu? Mi-ar placea sa fie asa. Intrebarea e insa: ce pot astepta de la ziua asta? Ce pot sa ii cer, si mai ales, ce e dispusa sa imi ofere? Daca o rog sa imi dea un lucru pe care nu il are, imi va face rost pana maine? Sau nu, tocmai pentru ca maine e de fapt tot azi. Am inteles acum. Cred ca trebuie sa cauti in tine, nu in zilele care trec si te matura. Timpul, asadar, oricum l-ai privi – ca zi, ca ora – nu vindeca, ci numai obisnuieste. Asta daca ai rabdarea sa te obisnuiesti inainte de a da cu ceasul de toti peretii, la prima alarma. Daca nu, daca aceasta picatura chinezeasca nu ti-a folosit la nimic, nu poti decat sa te avanti in aceasta dimineata de sambata, plina de ceata si fum, mirosind a vant si a lunci, si sa speri ca vei suporta inca o zi carnavalul. La inceput e bine, te nasti a doua oara si iti spui ca e o vreme frumoasa si o zi splendida. Faci toate lucrurile acelea pe care le gandesti, pe care le faci de cand ai inceput sa mergi sau sa ai constiinta de sine, intre timp au mai aparut si altele noi – facutul cafelei sau epilatul picioarelor; dar te simti bine, afara e soare, e o zi splendida. Drama vine abia atunci cand constati, dupa cateva “mostre” de rutina de acest gen, ca asta ai facut mereu, ca si maine va fi la fel si sincer, chiar nu mai conteaza faptul ca e o zi splendida, nu-i asa? Te-ai plictisit deja si te ineci in propria ta rutina. Esti disperat si frustrat si incerci sa evadezi un weekend la munte, sau la cumparaturi la milano, dar constati cu dezamagire ca de aceasta zi nu poti scapa.Te va urmari pretutindeni, pana la intuneric, aceasta sambata macabra. Si va trebui sa te tarasti prin ea, sa o duci in spate, sa mori strivit sub greutatea ei si sa iti zdrelesti genunchii de asfalt, dar nu vei putea niciodata sa o traiesti, asa cum “se cuvine”, desi nu am priceput niciodata cum anume “se cuvine” sa traiesti; si mai ales de ce. Dar asta e cu totul alta discutie.
Diferentele de invelis sunt cele care ne fac atata rau. Da, asta e, intr-adevar, cu totul ALTCEVA ! De cate ori v-ati auzit exclamand asta la vederea unui lucru nou in mijlocul unei obisnuinte? Numai ca acel “ceva” nu e niciodata nou. Poarta doar alt nume sau alte haine, alte culori sau scoate alte sunete. Dar in esenta, e acelasi. Ca de exemplu cand te uiti seara la un film plicticos si prost, si low-budget pe deasupra cu Van Damme si dupa 20 de minute, exact in momentul in care iti vine sa iti iei campii, schimbi postul din intamplare cu cotul si gasesti un western de calitate. “Da, foarte bine, asta e altceva. Asta e arta cinematografica”. Ai dreptate doar pe jumatate: nu e deloc altceva… aceeasi poveste cu niste oameni certati cu legea care fura ceva sau, dupa caz, ranesc pe cineva si un om curajos si inteligent care ii vaneaza, singur sau in haita, dupa caz. Eventual si o poveste de dragoste cu final siropos, pentru audienta, ca oricum la westernuri nu se mai uita nimeni. Diferentele sunt de invelis: Jean Claude conduce un ferrari (tunat, daca productia a avut fonduri) cu 200 la ora prin Chicago, in timp ce Clint e tot pe calul ala maro care apare si in celelalte 2 parti ale filmului. Aia sa impusca, ceilalti se injunghie – sau se spanzura, depinde in ce zona traiesc. Ca deh, cutuma. In orice caz, la final ramane in picioare personajul principal si pozitiv, eventual si cu prietena dobandita prin minutul 54 al filmului, si daca intentioneaza sa filmeze o continuare, vor lasa in ultimele 30 de seunde un prizonier inarmat si foarte periculos sa le scape. Cam asta e comparatia. Parca nu mai e asa de diferit, nu-i asa? Totul se repeta, uneori chiar si in forma de spirala – adica esti tot in acelasi loc, pe cerc, numai ca de data asta te afli cu un nivel mai sus. Asta se intampla numai si numai daca decizi sa ignori aceste asemanari haotice si coincidente stranii. Cand sambata e pur si simplu sambata, si atat. Nu mai exista calendare, agende sau ceasuri. Nu iti mai amintesti ce ai facut ieri, si nu stii ce inseamna cuvantul “maine”. Bineinteles, nu vei anticipa nimic, pentru ca refuzi sa iti amintesti ca “se va intampla asta” (cum poti sa iti amintesti ceva ce nu ai facut inca?), insa vei avea o continua stare de deja-vu, care poate sa devina foarte deranjanta, mai ales daca ai ghinionul sa se repete la nesfarsit o zi mai putin placuta pentru tine.
Paradoxal e insa altceva: desi esti constient ca e aceeasi zi, cum a fost si ieri (numai ca ieri numele ei incepea cu V, de la vanat sau de la vendeta, probabil), inca mai speri. Ai mai cerut o data, ai mai asteptat o data, ai mai plans pana la isterie pentru a primi, insa V n-a avut de unde sa iti dea. De ce crezi tu, copil nebun, ca sambata va fi mai mult?Sambata e acelasi lucru, cateodata mai putin, insa NICIODATA mai mult. Sambata asta ii datoreaza lui vineri respectul cuvenit, si mai ales recunostinta pentru cedarea locului si aprobarea copiei. Daca tu te-ai putea schimba independent de zile, ce usor mi-ar fi! Trupul tau, caruia ii cunosc si ii vad aievea fiecare cuta, nu se va schimba niciodata, si daca o va face, ochii mei se vor schimba in ritm egal, perfect, la intervale regulate (ca doar asa am invatat de la ceas), sa imbatraneasca si ei, pentru ca trupul tau sa para la fel. Diferentele de invelis se pot sincroniza. Si tu, miezul tau si esenta ta, vor ramane aceleasi, pana iti vei dori TU insuti sa le schimbi. DA! Aici, AICI e victoria noastra asupra zilelor ! Momentul in care le biruim prin vointa si prin dragoste. Aici e locul unde nu le lasam sa patrunda si sa faca ravagii, repetandu-se si dandu-ne organismul peste cap. Aici au interdictie – la ESENTA. De asta e important sa faci diferenta corecta intre lucruri importante si lucruri mai putin importante (invelisul). Si tu inca le confunzi. Confunzi haina cu ceva ce nu poate fi schimbat. Si te inseli, dragul meu prieten, insa asta nu o poti descoperi decat tu. E singurul aspect la care ma vad nevoita sa te las singur, pentru ca nu te pot ajuta cu nimic. Ma induioseaza pana la lacrimi stangacia cu care vorbesti despre aspecte minore, cum ar fi corpul, parul, pantofii, casa. Cum le incurci si le alaturi unui lucru atat de banal ca dragostea. Nu suporta comparatie, nu suporta nici macar sa imparta aceeasi pagina sau acelasi ventricul din inima ta. Invelisul si esenta NU sunt niciodata intr-o relatie de interdependenta. Nu se conditioneaza si nici nu se supravegheaza reciproc. Ele sunt doar ele, si atat. Si trebuie diferentiate, si inca foarte riguros, pentru ca… ce iti ramane pana la urma, cand privesti in buzunar? O carte pe care ai citit-o intr-o singura noapte; un ajutor primit de la un prieten bun; un moment de luciditate in care ti-ai dat seama ca e uimitor cat de mult esti in stare sa mai continui, dupa ce ai spus ca “nu mai poti”; o prajitura de acasa, in care parca simti putin din gustul si mirosul mamei; o lacrima, cand oamenii la care tii cel mai mult iti sunt luati prea repede; Un om pe care l-ai iubit si ce s-a intamplat. Ca de fapt cam asta pastram: chipul altei persoane. Deci, daca ai intelege lucrurile astea probabil ca ar fi altfel, in adevaratul sens al cuvantului. Nu zilele. Ci noi doi si modul in care le traim. Sau nu, nu CUM, ci mai simplu: faptul ca o sa incepem sa le traim, egal in ce mod sau forma. Si atunci, abia atunci, dupa lupte seculare cu invelisul in plina transformare, vom incepe sa ne modificam – in sfarsit si Slava Cerului! – si esenta. Dar o vom modifica in functie de miezul celuilalt. Ne vom schimba inlantuiti, ca inotatorii lui Nichita, si vom ajunge sa avem acelasi fond; si vom fi multumiti de asta, chiar daca nu avem si aceeasi forma. Pentru ca repet, esenta e cea care nu poate fi schimbata sub nici o forma prin procedee clasice sau prin trecerea timpului, si nici nu e receptiva sau afectata de modificarile stratului de la suprafata. Eh, si esenta asta, singura si beata in interiorul tau, incepe sa rugineasca. Asa ca noi ne facem propriul nostru transfer de sange sau de oragne: ne amestecam miezurile, continuturile, si reusim astfel sa o modificam si sa pastram doar ce e mai bun din ea. Spuneam despre esenta ca nu se poate modifica, tocmai de aceea, ca o scoti din tine, o intorci pe toate partile, dar nu ai cu CINE sa o amesteci, asa, ca pe plastilina, sau sa o schimbi. Asadar ramane tot aceea. Poate sa ia alta forma (ceea ce oricum e irelevant, pentru ca orice tip de forma tine de invelis, indiferent despre ce vorbim, si nu de interior/miez/esenta, iar invelisul, chiar daca e al esentei, tot invelis ramane, si se va repeta o data cu ziua). Nu ti-o poti schimba decat cu un imprumut sau schimb de la mine. Ti-am spus ca va veni o zi in care vei avea nevoie de mine… Si cine stie? Poate ca invelisul, uimit de succesul nostru, al esentelor, ar lua-o si el inapoi si ar redeveni asa cum il cunosteam noi la inceput, fara nici o linie noua si fara nici o esarfa cumparata de curand. Numai ca marea drama a acestui strat care ne acopera e faptul ca nu are TIMP. Are numai o zi, numai una, pentru ca se repeta; si daca nu ispraveste cu transformarea la timp, dimineata o va lua de la inceput, nu din acelasi punct, asa cum ne-am permis noi sa facem la esenta. Si uite ca ma intorc de unde am plecat… la timp… Tic-tac; s-a luminat de-a binelea si doamna care s eocupa de biblioteca a tras deja draperiile. Cateodata am senzatia ca se poarta cu acea incapere cam cum se poarta lumea normala cu un copil. Deschide draperiile, sa se “obisnuiasca cu lumina”, apoi deschide usor geamul si incepe un ritual de curatenie vecin cu veneratia. Peste 10 minute am sa ies pe balcon, imi iau si cafeaua, si astept sa treaca cele trei deja-cunoscute dame. Imi place sa le privesc cum isi misca soldurile – destul de pline, ce-i drept – si cum isi etaleaza mainile cu inele masive, in niste gesturi care imi aduc aminte pe undeva de Bucurestiul interbelic, sau chiar de capitala lui Carol I, daca stau sa ma gandesc. Ceea ce imi place la nebunie. Unde mai pui acele “Ba parol, ma chere” pe care le rostesc cu un chicotit usor, parca de curtezane, dupa care isi acopera gura cu evantaiul, sau se apleaca sa-l sarute pe amandoi obrajii pe fiul administratorului, ajuns la veritabila varsta de 10 luni si jumatate: “Oui, mon petit.. Shocolata ?” Pot sa pun pariu ca mananca la Chisu si isi beau cafeaua la Capsa… Nu zabovesc mult cu privirea la ele, mai am jumatate de ora pana vine recalcitrantul de la 3 sa faca scandalul, stiti voi, ala cu lumina de pe holul blocului, si sunt nespalata si in pijama. Da. Recitesc ce am scris si ma izbeste o crunta realitate; imi dau seama ca am avut o logica de-a dreptul corecta, inca de la inceput: sambata cetoasa. Exact la fel ca ieri. Pana si aceeasi ceasca de cafea, dar am stabilit deja ca nu ma intereseaza asta – sunt simple elemente de forma. Insa si fondul e neschimbat. Aceleasi cugetari; intuiesc inca de la ora asta aceleasi senzatii de neputinta care ma duc in pragul isteriei, undeva pe la 4 dup-amiaza; aceleasi temeri, aceleasi scenarii inchipuite (ingradite) si, mai ales, aceleasi rugaminti. Asta e fondul. Acela pe care nu prea il vede nimeni, in afara de oamenii pe care ii aleg cu migala pentru a indeplini cu onoruri aceasta..hm… demnitate care li se ofera. Asta e fondul de fiecare zi. INVARIABIL. Insa forma, dragul meu, forma – e relativa ! (e vorba despre inlantuiri cu exteriorul, macar de fatada, si frangere – aparenta si ea, culmea!!!- in interior, a spus-o Nichita mai bine..)
Seara cruciala a vietii mele - asa am numit seara in care mi-am dat seama, intr-un final, ca fiecare zi e la fel. Revelatie capitala, dar inutila.
Ei dau cu paru' :