octombrie, luni

Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest  “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.

Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.

Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.

Aş vrea să pot să vreau.

Ca şi cum

Îţi dai seama de inutilitatea unui gest pe măsură ce îl faci. Şi îţi doreşti să te poţi opri; să iei înapoi acea furtună de emoţii şi trăiri, de cuvinte ce se înecau în spaţiul îngheţat dintre noi, să convingi mâna să nu mai mângâie şi fruntea să nu se mai aplece, aşteptând săruturi aproape materne, strânse între buze, adunate, mascate. Ţi-aş face mâinile să se înoade între ele, să nu mai aştepte degetele mele. Ţi-aş face coapsele să nu mai tremure. Să nu mai aştepte cea mai perversă dintre atingeri, cea mai şoptită dintre respirări; şi mai ales, te-aş ţipa silabă cu silabă, întâi numele, apoi pielea, apoi sângele învolburat, ca să ajung într-un final la coaste, gata răguşită. Drumul pe care l-aş alege prin corpul tău ar fi singurul care nu ar înceta niciodată să fie drum…

Eşti prea aproape ca să îmi vezi pieptul sacadat şi respiraţia mânjită cu plastic şi nicotină. STOP ! Nu mai visa – lasă-mă să muşc din tine şi să te însemn cu dinţii, să-ţi sărut pumnul, să rup fire din părul tău, înlocuind cu ele iarba de rai cu care m-am obişnuit să îmi fac culcuş. Să porţi pe frunte semnul meu. Să îţi aminteşti mereu că avem în comun două lucruri: anotimpul şi impulsivitatea. Să ajungem egali, la un anumit nivel de aprofundare a stărilor şi negare a senzaţiilor ce ne cuprind, cu braţele amândouă, fiinţa. Apoi să pleci, ca şi cum nu ar fi fost vorba niciodată de sentiment, ca şi cum nu ne-am fi unit într-un joc aproape masochist, ca şi cum încă ar putea să existe un “ca şi cum”…

wicked game

Oamenii îmi sunt o ardere continuă. Pe rugul disponibilităţii sexuale, oarecum. Mi-aş dori să găsesc o modalitate de îngheţare a flăcării, să nu mai simt furnicături în vârful degetelor de la picioare de fiecare dată când calc pe asfaltu-ţi vulnerabil. Oamenii îmi sunt făclii aprinse, şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă v-aş stinge pe toţi în mine, dacă v-aş păstra căldura între dinţi, până la tocirea măselelor, până la scuiparea resturilor pe jos, printre cioburile cănilor nespălate de cafea. Mi-e întreaga rostire înăbuşită de un tremur ciudat, îmi sunt cuvintele grele de litere şi pleoapele grele de visuri.

Îmi sunt aprinse aripile-somn, aripile-fluturi ce îşi doresc să zboare spre altcineva, pentru că la un anumit nivel tu chiar eşti ALTCINEVA. Doar la un nivel, unul mult mai înalt decât zidurile crescute din aburul plăcerii sexuale..

Is your sex on fire? I repeat: Is your sex on fire?

Of course.

fluturi desculti

Aveai un gust al tau, format din arome si litere, un gust de buburuze inmuiate in vin rosu si gratinate cu zahar pudra. Imi lingeam buzele tanjind dupa desert, imi incrucisam picioarele si incercam sa ignor spasmele ce-mi udau pielea si ii dadeau o culoare aproape cadaverica. Picioare de fluturi imi gadila coapsele si acum, intr-o numaratoare nesfarsita, si acum, cand ma sperie orice atingere sau orice consolare venita din exterior. Si ce poate fi mai minunat decat atat? Cand tacerile isi urla raspunsurile mute, cand mirosul teilor de sub fereastra ne trimite pe amandoi acasa, cand sarut si incerc sa inghit cea mai intensa dintre trairi…? Si nu e asta un salt inainte, o ajungere sus, pe linia sau chiar deasupra liniei subtiri ce transleaza creatul de increat, infinitul de maretie?

Se scurg ape din parul meu, valuri de culoarea corbului tintuit de frig pe stinghia de lemn. Acoperit cu chiciura si cu o haina alba, pe care o va inlocui la primele ore ale lui martie. E furtuna pe mare, de fapt, si incerc degeaba sa imblanzesc firele pe care vantul le imprastie in toate directiile, cautand mana care le aduna in acelasi loc si le numara cu voce tare, ca intr-un basm cu cifre magice. A nins in parul meu, a inghetat marea, s-au spart valurile de stancile albe de pe mal si apa curge acum siroaie, prin dare de noroi;

Sunt frunze de tei sub balconul meu si ma aplec sa trag adanc in piept mirosul care se confunda cu ceva cunoscut. Am uitat sa platesc chirie verii in care, profitand de acest miros, mi-am culcat visul la picioarele gandului tau si mi-am umplut venele cu praf de stele, cu bucati colturoase de cometa, nascute din explozia fiintei tale. S-a nascut un univers, paralel cu cea mai reala dintre povesti, completand-o si modificand-o dupa placul poetului imbacsit de atata poezie… Inceputul sfarsitului sau pur si simplu sfarsitul unei ere? Si daca am gresit iubindu-te, si daca intr-adevar exista dragoste dupa dragoste, prefer sa nu aflu prea devreme. Acum, hai sa fim prieteni. Si, te rog, Tine-Ti secretele numai pentru Tine!

Sunt fluturi ascunsi in firele mele albe, iubitul meu cu gust de lamaie rupta in doua. Sunt fluturi desculti…

probleme de memorie

matin

Azi m-a trezit cu un “buna scumpete” soptit cu o jumatate de gura – cealalta jumatate fiind ocupata cu bautul celei de-a doua cafele. Inca nu era lumina afara. Nici in camera mea. Dar simpla lui voce m-a trezit instantaneu. Apoi m-a pus sa ma imbrac si sa iau micul dejun (nu, nu vreau, avand in vedere ca de cateva zile beau numai apa cu lamaie si mananc mancare pentru iepuri).
I-am zis ca am mancat deja. – nu imi place sa mint.
Mi-am pus blugii mei de toata ziua si am inceput sa imi caut caietele; intre timp, el imi povestea despre idei fumegande, aceleasi intotdeauna… aceleasi idei ca in fiecare zi.. ca in fiecare saptamana..aceleasi frustrari (“pentru ca tie ti le pot spune”) , aceleasi sentimente, chiar si aceleasi fraze. Si stateam cu apa plata cu lamaie in mana si ascultam si ma miram. Apoi radeam. Acelasi ras sincer, usor strident, la gluma lui preferata.
Nu-mi gaseam agrafa-aia-mare. Incepusem sa ma enervez. Acum ploua de-a binelea. Ma gandeam ce umbrela sa imi iau. El imi povestea in continuare si ma ruga sa ma imbrac gros ca “nu mi place cand esti racita, stai si te plangi toata ziua…”…Am inceput sa rad – normal. Eu asta fac in general: ma plang, ma alint, ma “pisicesc”, chestie care il scoate din minti… Astazi insa nu. Azi n-am chef de conversatie si, oricum, trezitul de dimineata imi da o stare de nervi si ma face foarte antisociala.
Stiu ca trebuie sa ies din casa si imi vine sa ma urc pe pereti. As ramane aici, unde e cald, am lamaie sa imi ajung o eternitate si am si vocea lui… calma, spunandu-mi ca ma iubeste si “hai, du-te odata la scoala aia, ca nu mai ai mult :) “
Si apoi rade.

Tu vrei sa joci fara sa risti, si sa castigi razboi dupa razboi… Nu-ti pasa cati soldati omori, nu-ti pasa ca soldatii suntem Noi. (Andries, astazi unul).  Si foarte adevarat de altfel, nu?

diafan

VOLUPTATE; a esarfei cu care ti-am infasurat mainile, ca sa nu mai curga minciuni; a bluzei rupte pe umar in care m-am ascuns, sperand ca nu ma vezi si ca ma uiti astfel; si mai ales a degetelor razgaiate, croindu-si drum printre zulufii tai, dorite, mancate de viermii de matase ai timpului, acest timp tesut din panzele gri ale paianjenilor morti. Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, si umbra ta si tacerile tale – ce cutremur au si ce culoare anume! Aceeasi voluptate a genelor lungi si lipite intre ele, innegrite de taciunii ramasi in urma focului ce se ridica in spirale, alungite in anii copilariei-masochism pe care am mascat-o prin atatea gesturi inspre tine! Intre genele astea e un cod vizibil numai in momentul in care mi-e dor de tine: aici sunt acumularile de o viata.

desolee

De-ar fi fost sa-mi nasc copiii din creatii, trupul tau mi-ar fi fost parinte.

De fapt, e teribil de amuzant. Logica mi se tavaleste pe jos de ras. Am lasat gene pe ochii tai, ca la o ultima despartire. Ti-am tinut mana intre degetele mele, sa nu iti fie teama de orasul vechi care ne ineca. Ti-am aranjat parul, sa arati “acceptabil” si mi-am croit drum cu buzele pe spatele tau, intr-o numaratoare nesfarsita. Mi-am ascuns zambetele in cutele pielii tale si le-am lasat acolo sa se inmulteasca. Sa fii lumina.

(Cei buni nu se duc in rai.)

care eu, care tu?

Ar trebui sa schimb categoria lui “eu si cu tine”; o metamorfoza in “Care eu? Care tu?”. Sa modific, sa uit, sa tai in carne vie, sa ma schimb eu, sa primesc un alt eu, mai putin fatalist (nu, nu asta e cuvantul, dar e primul care imi vine in minte…), sa imi dau seama care/cine/ce/cum esti TU de fapt si sa incerc sa corelez “entitatile” astea doua.

Atat ar trebui sa fac, pentru moment.

PS: Mi-e lene de mine si de tine

Dar nu mi-e lene de noi. De noi mi-e sila.