Prea mică pentru un pântec, prea mare pentru cel lăsat în urmă. Şi totuşi, în astfel de momente, când tăcerile se închid şi răspunsurile devin mute, îmi doresc să nu fi crescut, să nu (te) fi trăit, să regăsesc fata cu sinele dat peste cap. Într-un fel, a rămas acasă. Sunt ziduri între care ţi-ai ascuns iubirile, trăirile, somnul. Nu Trânti Uşa!
SIGURANŢĂ. Ei bine, e un cuvânt pe care nu l-am întâlnit prea des, o senzaţie prea rar trăită. Aşa că nu prea ştiu ce să fac cu ea. Deocamdată învăţ să mă bucur că există. Înlocuiesc limitatul cu fantezia, raţionalul cu emoţionalul, greşeală pe care o tot fac de ceva vreme încoace (e vorba de nişte ani buni la mijloc…), şi constat că o tot repet. Am învăţat însă că e mai simplu să mă bucur de mijloace, să le trăiesc, să particip activ la folosirea lor, decât să urmăresc scopuri. Şi acum, mi-a rămas să renunţ şi la frică. Sunt pe drumul cel bun.
Voiam sa scriu ceva cu noi; ceva cu multa lumina, cu statui frumoase. E vals afara, milord, e dans innegrit de nori si ascuns in niste ochi albastri. Sunt piruete deasupra cladirilor imbacsite de praf si asternuturi murdare. Si uite, cad ingerii, cad, se pravalesc peste noi, isi cunosc bine pasii, se rotesc si se tin de maini.
E un dans mecanic, milord. Sunt pasi aburiti de fumul orasului, sunt pasi pe care toti ii aud, ii simt, dar nimeni nu ii vede. Si as dansa printre ei, m-as ridica in spirale si m-as face una cu seninul; deocamdata imi arunc esarfa in aceeasi nuanta de albastru, si doamne!, ma simt goala in fata acelor ingeri, trup dezbracat de orice esente si contexte. Asta e o purificare, fie ea si fizica. Si nu stiu daca ma simt rusinata de goliciunea fizica sau de poleiala ce-mi acopera sufletul. Sunt libera, milord, libera si dezbracata de orice temeri copilaresti care ma apasau pana acum.
(Dac-ai fost, nici nu stiu…
Dar mi-e greu sa mai fiu.)
Acasa, en fin. Discutii in mare parte sterile cu prieteni vechi si cele mai proaste bodegi din oras. I keep a close watch on this heart of mine, imi spune Johnny Cash. Destept baiat.
In tot cazul, ieri mi s-au expus cele cateva variante – mai bune sau mai putin bune – pe care le (mai) am. Asta venind de la un tip care a refuzat sa dialogheze cu mine cateva saptamani bune, din cauza unei crize de gelozie pur amicala, probabil. Eh,nu motivele ma intereseaza, ci forta cu care m-a izbit expunerea lor; o simplitate debordanta, pe care eu refuzam sa o vad. E frumos cand cineva iti pune ordine in ganduri. Ca despre asta e vorba de fapt; lucrurile acelea le-am gandit si eu. Atata doar ca suna altfel, cu totul altfel, cand cineva le pune pe tapet fara a fi subiectiv, ci pur si simplu asa cum sunt ele in realitate.
Inlantuire de ganduri, in general prefabricate. Asa cum ti-ai fi dorit sa fie. Stiu unde gresesc, stiu cum ar trebui sa reactionez si stiu ca nu ASA. Stiu unde ar trebui canalizate furia si deznadejdea si in ce locuri ar trebui ascunse, mai stiu si ca ura nu ma ajuta la nimic, pentru ca insusi obiectul ei e cel eronat. Am gresit, am gresit, AM GRESIT; sentimentele nu sunt o istovire a fiintei, nu, ele nu sunt POVARA a ei.
E gresit sa “menajezi”, in conditiile date. Asta vine dintr-un egoism feroce, stiu, dar vreau cu tot dinadinsul sa fiu egoista si, mai mult decat atat, AM DREPTUL sa fiu asa. De ce sa menajez si sa ma schimb pentru oameni, cand ei nu se vor schimba niciodata pentru mine? Poti sa iei tot, imperiul meu de ura, si sa il porti ca pe o coroana. E un sentiment frumos si necesar, in procesul asta de traire. Si nu e oare o trecere peste, o ajungere sus, pe acoperisul sau chiar peste acoperisul mizeriei morale in care traim? Urand ma simt departe, prin faptul ca urasc ma simt utila intr-o poveste care, ea insasi, nu are utilitate. Am puterea sa am o reactie, asta inseamna de fapt. Ca indiferent cat de inchis e drumul, imi dau certitudinea ca “se poate” inca. Urasc sfant, si pagan, sa imi demonstrez ca inca pot sa simt. E unicul lucru real. Si ma amagesc spunandu-mi ca nu m-am lasat pacalita niciodata, avand in vedere ca tot ce am iubit mi-a starnit in acelasi timp si ura. Pentru ca da, sunt cazuri in care ura INNOBILEAZA.
——————-
Ce am devenit, dragul meu prieten?
Indiferent de numarul zilelor in care fugi, mai devreme sau mai tarziu te vei izbi de peretele de caramida rosie al realului, al posibilitatilor, al statisticilor si al lipsei de alternative.
Am uitat arta de a iubi… la rece.
Am spus ca azi este vorba despre nicotina – se sugereaza insistent lipsa ei, macar pentru o perioada -, acomodare si oameni cu-adevarat indispensabili. Astazi mi-e dor de oamenii care inca o cunosc pe fata cu suvite aramii si cu bluze in culorile pamantului.
“a telephone can’t take the place of your smile”.
Nota bene: mi-e dor de cafea, aroganta disimulata si amintiri nesigure.
Mi-am neglijat in ultimul timp capriciile si micile placeri care, intr-un fel sau altul, ma defineau. Aseara am inceput o carte noua – ceva cu Demian si cu maturizare si drama. Ar fi inutila acum o scrisoare catre vreun El, oricare ar fi de fapt acest El, sau catre un Eu in plin proces de degradare. Mi-e bine in toata valtoarea asta de sentimente si confuzii, mi-e bine inecandu-ma in aceste incercari mute de regasire, cand singuratatea devine o stare universal acceptata si, de ce nu, necesara. Nu mai stiu daca nevoile pe care le simt de la o vreme incoace au un scop anume ori o utilitate, sau daca pur si simplu ma amagesc in continuare cu o COMPLEXITATE a fiintei mele, in care obisnuiam sa cred si care nu mai exista. Un om bun, care imi lipseste si acum, imi spunea ca adevarata drama nu incepe in momentul in care nu te mai recunosc ceilalti, ci in clipa in care tu insuti nu mai stii ce si cum esti, indiferent daca ai taria de a recunoaste asta. Si ca cel mai greu e sa o recunosti fata de propriul tau eu. Se contureaza incet-incet procesul de schimbare, de(s)prins din cuptorul fagaduintei, unde se coc pe margini trairile si se finiseaza marginile constiintei. Si e infricosator cum nu stii ce parte din tine trebuie sa pastrezi, si daca partea aceasta vrea, la randul ei, sa fie pastrata. Si nu in ultimul rand, furtuna asta de emotii iti cere o obisnuinta cu sinele, in primul rand, cu sinele tau si atat, cu acest nou om care se naste din pantecul orasului mare, mai putin prafuit dar mai colorat decat cel de dinainte.
Si, cel mai inportant lucru dintre toate, certitudinea ca daca as alege un om caruia sa ii explic toate aceste esente si contexte, as da gres lamentabil in alegeri, in primul rand, si in exprimarea latenta a starilor, mai apoi. Imi amintesc de omul care anticipase, acum ceva timp, trairea de acum si spre care intind niste crengi ce-mi fusesera ganduri.
Nu imi lua dreptul, al meu, izvorat din dragoste si din noptile chinuite de nelinisti, dreptul de a te intreba “cum te simti?” si de a-ti oferi ceva desavarsit. Nu imi lua dreptul de a pastra macar acea parte dintr-un eu pe care nu il mai recunosc, partea care mi-a definit atata timp senzatiile si, mai ales, reactiile. Nu imi lua dreptul de a saluta vechile cladiri, chiar daca acum sunt alte case.
Iti fac cadou insa dreptul la schimbare, pe care oricum refuz sa il inteleg si, mai presus de toate, sa il accept.
Mi-era dor sau nu. Nu prea stiu exact motivul. Cred ca mi-era teama de ezitarea aceea pe care o gasim de fiecare data. Si as vorbi mult cu tine, as da glas agitatiei surde din mine si ti-as povesti in cateva cuvinte ce si cum am simtit. Dar am vorbit din nou, cu ezitari si maini cazute grele pe langa corp, despre blestematul de teluric si problemele lui. Si, din nou, nevoia aproape inumana de a urla, de a te lovi si a-ti aminti ca, totusi, am nevoie de altceva.
Nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca nu s-a schimbat nimic, si ca in toate lunile astea nu te-am pierdut printre coloanele de fum intinat si sutele de mile distanta. Ca de fapt suntem la fel, oamenii indispensabili unul altuia, care isi ineaca in ochii celor din jur dorul si similitudinile, care se saruta pe obraz la o mica revedere, ca doi camarazi vechi; hai sa ne prefacem ca in momentul acela inima ne batea la fel de regulat si ca de fapt tu nu voiai sa spui ca ti-e dor de mine.
Lipsa de timp din partea ta, lipsa de corectitudine din partea mea. O palma si o pleoapa. Si discutiile acelea pe care le prindeau din zbor cei din jur nu sunt despre lumesc si noroi, asa cum parea la o prima vedere. Dar hai sa ne prefacem ca asa este, nu?
Sunt singurul om Care ! Care multe.
- Nu inteleg…
- Nici nu ma asteptam sa intelegi, Severus.
Chiar nu-mi dau seama de unde atatea umbre. De unde atata vanzoleala prin universul asta impalpabil de sentimente contradictorii, pentru a finaliza mereu cu aceleasi concluzii, mai mult sau mai putin evidente. De ce atatea femei-aripi si barbati-ploaie? De ce as vrea sa te vad razand, cum spunea melodia, in ploaie? Sa stau sa te privesc, tragand concluzia logica de “a fi” doar pentru ca tu ESTI, de a-mi conditiona miraculoasa si banala existenta de o alta, mai pragmatica, a ta? De ce sa fiu doar cand tu esti, si, mai ales, de ce sa te iubesc doar atunci cand tu vrei sa te iubesc?
Da, de ce sa leg fantomaticele stari de bine, trecatoare si multumitoare – cel putin la suprafata – de o idee atat de greu de indeplinit? Sa conditionez un raport om-natura de unul femeie-barbat si sa imi analizez perceptiile si senzatiile pamantesti prin alta prisma decat cea a propriei mele existente? Am invatat sa nu mai rezum totul la ce “ar fi putut sa fie”, la acel regret lumesc si universal valabil, pe care il mestecam cu totii intre carii si il digeram cu greu, in fiecare zi a unei vieti precare. Lumescul – spuneam despre el – nu isi are loc in cartierul prafuit, cu urme de bucuresti interbelic, in camera asta unde incerc sa imi inec melancolia si somnul. E din alta sfera. Si peretii inca isi amintesc unghiile mele, da, unghiile ingalbenite de tutun si rupte de neadaptare.
EU, eu ma simt fiind si daca tu nu esti, nu sunt inghetata undeva intre ceresc si teluric, fara posibilitate de simtire si de evolutie, la urma urmei. Eu SUNT, de fapt. Si ma simt mare, ma simt colerica, vie, arzand mocnit, asteptand.
Mirosul lui, ca antice poezii în ritm trohaic şi depărtări ce par, subit, aproape...
Ei dau cu paru' :