Stupida universitatis

Daca tot se vorbeste de existenta mai multor tipuri de proasta, n-am inteles niciodata de ce se neglijeaza tipul principal cu care tinerii de confrunta in fiecare zi, si anume Proasta de Facultate (Stupida Universitatis – a nu se confunda cu Stupida Universalis, care e Proasta Generala – din categoria asta facand parte, in principal, puritanele care se inchina (vorba Ralucai) la un Dumnezeu pixelizat si care se uita la un film porno pana la sfarsit, sa vada daca se casatoresc). Contrar parerii generale, Proasta de Facultate nu se identifica cu prototipul cunoscut ca “blonda de la drept”, aceea fiind pitzipoanca atipica, cu un pic de creier (exemplar greu de gasit in universitatile de pe la noi, daca nu chiar inexistent), care si-a dat seama la timp ca daca vrea sa termine o facultate trebuie sa citeasca si un cod penal, nu numai revistele de moda.

Proasta de Facultate se gaseste exclusiv in zonele urbane; desi de multe ori provine din mediul rural, nu o va recunoaste niciodata, din cauza pasiunilor pentru “Smecherasul cu gel si BMW” care are o parere proasta despre “tarani”. Locuieste obligatoriu cu inca o Proasta de Facultate (sau chiar doua), cu care se cearta zilnic din cauza incurcaturilor din trusa de machiaj. Are intotdeauna oglinda la ea, si o foloseste cu predilectie in timpul cursurilor (pe care oricum nu le intelege) sau in timpul pauzelor (pe care si le petrece la o sueta si un Virginia Slims).

Proasta de Facultate are intotdeauna un sponsor, pe care il numeste “iubitul” sau “prietenul”, in functie de situatie. Sarcina lui principala e de a ii crea domnisoarei toate conditiile (financiare) pentru o dezvoltare normala; aici se include: manichiura cu gel, tratament cosmetic, palton de toamna, etc. Sponsorul nu va sti niciodata parola de la telefonul ei mobil sau de la adresa de messenger. Discutiile cu prototipul “Smecherasul” vor avea loc numai si numai in absenta mai-sus-numitului sponsor, care probabil e plecat sa ii cumpere ei jeleu de fructe la ora 2 noaptea.

Proasta de Facultate are un comportament tipic in mediul universitar. Va ajunge la curs obligatoriu cu 10 minute intarziere si va deranja tot amfiteatrul in drum spre banca, in parte din cauza zgomotului facut de tocuri, dar si din cauza ca alege mereu drumul cel mai lung – in general prin fata catedrei. Va fi prezenta la testele din timpul semestrului cu speranta ca va copia din stanga si din dreapta, iar daca nu reuseste, ii va lasa profului numarul de telefon pe coltul lucrarii (stie ea de ce, si in general aflam si noi, dupa examene). Este intotdeauna superioara colegelor ei, chiar si celorlalte Proaste de Facultate; in detaliu, relatia cu altele asemenea ei este de-a dreptul paradoxala – un amestec de veneratie si invidie reciproca (pe sistemul ” pantofii sunt su-perbi! dar ei ii stau ca dracu’ “) si va incerca intotdeauna sa ii puna piedica in timpul pauzei Proastei care i-a furat sponsorul (da, si asta se intampla frecvent).

Foarte important, Stupida Universitatis isi petrece serile in cluburi “de fitze” unde isi poate etala ultima achizitie in materie de tzoale/unghii false/mese/barbati. Este obligatoriu cea mai frumoasa din club si cea mai inteligenta din grupa. Toate discutiile cu o persoana de acelasi sex vor incepe cu “Fata…” si se vor incheia cu o privire superioara. In conceptia Proastei de Facultate, blugii sunt facuti pentru a lasa ovarele la vedere, iar cel mai important obiect din garderoba ei este perechea de bikini (pe care o vezi zilnic). Nu isi poate imagina viata fara ruj si se mira de ce nu bea nimeni dupa ea. Orice colega de grupa imbracata in hanorac (pe care ea il pronunta “anorac”) si cu bocanci in picioare e obligatoriu “rocherista”, “neingrijita” si “fara trasaturi feminine”. Orice barbat fara masina este “pustan” sau “sarantoc”, pe cand un posesor de BMW/Mercedes sau cel putin Audi devine “un don Juan fermecator”. Nu intelege monogamia si nu o practica, in schimb iti va accepta cadourile si va ramane in continuare cu picioarele incrucisate, pana in momentul in care e sigura ca nu tu iti vei bate joc de ea, ci ea de tine.

Proasta de Facultate se poate gasi in toate universitatile romane, insa cea mai mare concentratie pe metru patrat se intalneste in Facultatile de Drept, care reprezinta un mediu propice de dezvoltare pentru ea, in mare parte datorita flexibilitatii programului (ceea ce ii permite sa aleaga orele in functie de programul manichiuristei) si posibilitatii de a dobandi (cu bani) o anumita pozitie sociala dupa terminarea studiilor. Asta oricum nu prea conteaza, pentru ca, asa cum observa dupa masterat (pentru ca are intotdeauna masterat!) lumea o recunoaste mai degraba drept “nevasta domnului doctor/procuror/director” decat “doamna avocat”.  De asemenea exemplare ne lovim zilnic (si ma mai intreaba lumea de ce ma duc in scarba la scoala), desi nu neaparat direct, datorita faptului ca proasta de facultate refuza intotdeauna o discutie cu un om inteligent; pentru simplul motiv ca ramane fara argumente. Si atunci se uita la tine, se uita la blugi, se uita la unghiile ei, se mai uita o data la tine, si iti spune: “Fata, nu vrei sa te duc intr-o zi la mall? Te-ar putea ajuta, sa stii !”

Si dup-aia, daca o pocnesc, tot eu sunt aia nesimtita.

Narcotice

{poza ii apartine Adelei}

boli de inimi

Mi se opreşte aerul undeva pe drumul înspre plămâni şi se transformă într-o serie de întrebări. S-au adunat lucrurile nespuse şi acum mă sufocă. Tristeţea nu e stare. Ea lucru este.

Mi-am întrebat cardiologul ce e cu durerile astea de piept şi cu palpitaţiile care nu mă lasă să dorm. M-a întrebat unde anume mă doare. I-am arătat. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: “Domnişoară, acolo e sufletul.”

Encore une fois…

Am zis că încep să vă spun o poveste. O istorioară despre temeri copilăreşti şi senzaţii de ataşare. Am vrut să numesc asta Scriptovoma – un titlu furat cu neruşinare de la Psihedelicul, însă cu alte conotaţii – dar m-am răzgândit dintr-un impuls lăuntric pe care încă nu ştiu cum să îl definesc. Aşadar, encore une fois, ca să mă fac înţeleasă.

Aş vrea să te scriu aşa cum ştiu EU. Să te măzgălesc în sensuri şi linii, în puncte de suspensie şi t-uri care se citesc Plus! Te pot scrie cu un râsu’-plânsu’ necontrolat, aşa cum am creionat în atâtea rânduri portretele diverşilor domni cu care am interacţionat vreodată. A râde = verb, grimasa forţată pe care o folosesc ori de câte ori mă prefac că e totul în regulă… Atunci când încerc să îmi acopăr rănile pe care alţii le fac, pentru care sunt învinovăţită, dar pe care nimeni nu se mai oboseşte să le vindece.

Am încercat să-ţi estompez contururile ca în cea mai inpresionistă dintre picturi, să şterg cu mâna petele de vopsea pe care le-am aruncat la repezeală, în timp ce tu dormeai. Umbrele astea cu care ceilalţi sunt obişnuiţi, dar pe care tu le iei drept artă. Sunt doar licori vrăjitoreşti într-un aer poluat. Clişee, din nou. Exemplul clasic de tălmăcire a sentimentelor – mare greşeală! pe care omenirea o tot face de ceva mii de ani încoace.  Imensitatea sufletului slav, fără nici o urmă de cuptor, de aburi înăbuşiţi ai dorinţelor sexuale – cea mai pură dintre trăiri, versus cea mai murdară dintre interpretări. Nu e prea coerent, e inutil şi prost argumentat, dar ştiu eu ce vreau să spun.

A pierde un om pe care îl iubeşti înseamnă să rivalizezi cu moartea, să îi tragi clapa şi, mai târziu, să te răscumperi în proprii tăi ochi. A pierde un prieten înseamnă să decazi, pe acelaşi principiu. Şi ştiu unde greşesc, ştiu cum ar trebui să reacţionez şi ştiu că nu AŞA. Şi mai ştiu că e greşit să menajezi, în condiţiile date. Că teama de a reacţiona cu răutate – aşa cum reacţionez când sunt eu cea care iubeşte – îmi împiedică orice tip de acţiune. Că, de fapt, toţi oamenii care mă iubesc, într-un fel sau altul, ajung să fie răniţi. Că şi de data asta, nu doar eu voi fi victima.

Aş prefera o aruncare din cel mai înalt turn al lipsei de sentiment, în locul acestei călătorii spre frumos şi angelic, cum îmi place mie să spun. Nefiind vorba de reacţiile lipsite de temei ale celor din jur – ci doar de consideraţia pură ce mă obligă să fac tot ceea ce fac, şi mă împiedică să fac ceea ce nu fac.

Am fost naivă, din nou. Teama de a pierde ceva drag mă face să mă complac în trăiri noroioase. Prefer jegul clasic, cu bocanci murdari şi pantaloni rupţi, îl prefer mizeriei morale în care mă zbat, spunându-mi că “o să treacă”. De la sine. Închid ochii şi aştept sfârşitul furtunii, şi mă mint în continuare că nu eu am puterea de a risipi norii de ploaie. Deocamdată mă lupt cu o furtună ce mă scoate din rădăcini, doar de dragul întorsului cu susul în jos.

Eşti un prinţ grozav, doar că mie nu îmi plac poveştile.

in Zola’s words: Acuz!

Intrebarea saptamanii: cum poti sa treci peste o cearta prefacandu-te ca nimic nu s-a intamplat? (amanunt notabil: “cearta” e un termen general. Putin spus.). Poate mai am eu de lucrat la capitolul “diplomatie” sau, de ce nu, la  “bun-simt”. Trecem peste replica ” Si mai ales, cine dracu’ te crezi?”  Who, me? Nu stiu cine ma cred, dar in mod sigur, eu sunt “de vina” intotdeauna. Dupa cum am aflat ieri, probabil ca si razboiul din Vietnam a existat tot din vina mea.

So I’ve noticed ca totul se duce usor-usor pe copca. Unde e cheia comunicarii, dom’le? E greu de crezut ca ma mai bizui, intr-o masura sau alta, pe chestia asta cu vorbitu’ si cu agitatul vizual sau auditiv. En fin. Sa spunem ca ma linistesc si ma duc sa mananc o zupa. Si mai tarziu o sa obtin o scuza penibila, din seria “nu mai fac”.

Ca sa pricepeti despre ce e vorba, ieri am avut un show de zile mari cu un prieten special. Evenimentele s-au desfasurat in urmatoarea ordine: invitatie la cafea din partea mea, urlete din partea lui, dovada de intelegere din partea mea, urmate de un mare J’acusse!!, dupa cum spuneam. Oamenii mai au nevoie si sa se descarce din cand in cand, si probabil ca s-a nimerit sa fiu in calea taifunului. Concluzia a fost ca eu sunt o mica nemernica, o domnisoara sclifosita care are impresia ca ii poate introduce pe toti in programul ei dupa cum ii convine. Uitand, bineinteles, cu cine sta de vorba. Note to self: nu mai invit niciodata, pe nimeni, la cafea/la suc/ la plimbare/ la futut, etc.

Suma defectelor mele e direct proportionala cu timpul meu liber. Cu cat am mai mult timp la dispozitie, cu atat enervez mai multa lume (asta venind, ati ghicit, de la acelasi tip pe care l-a scos din minti “invitatia la ceai” – in asta a degenerat pana la urma toata chestia. Mi se pare destul de reusita comparatia, iar cu minime cunostinte de istorie va puteti da seama la ce ma refer. Sa zicem ca, intr-adevar, mi-a cam inecat corabile). In schimb, zilele astea am si o mare calitate: mi-am pierdut vocea din cauza unei raceli zdravene, asa ca nu mai pot sa tip, nici macar sa vorbesc (“daca ai pati asta o data pe luna, as fi cel mai fericit barbat de pe planeta…”). Deznodamantul e pe cat de real, pe atat de greu de crezut. Sunam fata dupa cateva ore, si ne comportam “de parca nimic nu s-ar fi intamplat” (cliseic, stiu. Dar tot ce tine de barbatul asta e mai mult decat cliseic…). Deci o iau de la zero barat cu nervii, asteptand linistita urmatoarea furtuna care ma va scoate din radacini, doar de dragul intorsului cu susul in jos.

PS: E important pentru o femeie sa stie cand sa-si tina gura.

PS 2: Bucurestiul e plin de oameni prosti. Ieri am cunoscut un student la sociologie care mi-a spus, desi nu i-am adresat nici un cuvant in mod direct, ca vorbesc prea mult despre mine cu oamenii din jur. Mda. Esti foarte perspicace.

excursie in… zona crepusculara

A venit primavara si in capitala, cu un soare prietenos care se plimba agale prin Cismigiu si cauta companie. Si se aduna in jurul lui tot felul de oameni, din categorii si faune diferite. Oameni care s-au plictisit de ambianta tacuta a caminului si isi petrec dupa-amiezele in parcurile bucurestene, cat mai au timp, pana nu se hotarasc astia sa le transforme in blocuri pentru locuinte. Isi iau bicicleta, copilul satul de smogul orasului poluat sau catelul cu tulburari nervoase cauzate de zgomotul din trafic si petrec some quality time in natura. Si dupa o plimbare recomfortanta prin Herastrau, in compania unui prieten special, m-am oprit la o cafea si o prajitura in Dorobanti (pe banii lui, bineinteles), pentru ca era aproape si autismul meu, datorat lipsei cafelei de dimineata, incepuse sa il enerveze. Am ocupat cea mai retrasa masa pe care am gasit-o (toate fiind asezate strategic, in mijlocul trotuarului…) si ne-am rasfatat cu o cafea si un tiramisu (nu, n-a fost bun). La masa alaturata: 3 francezi vorbeau repede si apasat despre cat de mult ii afecteaza criza financiara; da, pai, probabil a trebuit sa isi vanda Mercedesul ca sa isi procure acel “ieftin si vechi” Audi A4 din care coborase cu 10 minute in urma.Si totusi, acest mic trip in Dorobanti m-a incarcat cu un fel de energie amuzata si o cantitate considerabila de self-confidence; m-am simtit, intr-adevar, diferita, superioara. In primul rand datorita faptului ca imi petrec timpul (in general) in zone mult mai frumoase si curate, departe de cladirile goale si prafuite de pe acel mirific bulevard. Apoi, din cauza faptului ca nu ma numar printre domnisoarele cu fite si catzei in posetutza, care frecventeaza acea zona si care au impresia ca Pink Floyd e o nuanta de roz… Domnisoare care se plimba printre betoane cu tocuri de 12, geaca de piele, pentru ca e in trend (dar de-alea de pitzy) si fustite vernil in dungi. Si daca tot am catarama la geaca de motociclist, imi iau si o poseta D&G cu maner de metal, ca deh… Am ochelari de soare supreadimensionati, sa nu ma recunoasca paparazzi din zona, si bietul animal din geanta mea a facut deja astm din cauza cantitatii de fon de ten ingurgitate. Apoi mai sunt si travestitii cu bling-blinguri agatate de urechi si par oxigenat, care isi etaleaza soldurile si picioarele epilate pe trecerea de pietoni, cautandu-l probabil pe bietul Treistariu, ca au vazut ca merge. Vedem si directori de firme – care oricum nu mai merg, ca “e criza” – care traverseaza grabiti, cu 2 telefoane deschise si un hands-free, descheiati la sacou si stergandu-si chelia cu batiste mototolite. Da, ati ghicit, de bratul lor – acelasi gen de fustita roz incognito, din cauza ochelarilor de soare. Mai vezi si cate un artist care nu a mai scos nimic nou, asa ca isi ia dejunul in cele mai dubioase companii, doar-doar isi vor face treaba si paparazzi aia odata!
Mai iau o gura de cafea, scarbita de nivelul de ignoranta si superficialitate a orasului in care traim. Nici eu, nici el nu ne simtim bine, desi el a mai prins cate un zambet aruncat de vreo panarama care l-a recunoscut (nu ca ar intelege prea multe despre cine e de fapt, dar a mai aparut ocazional pe la tv, deci poate fi considerat orice de la “partida” in sus). Platim cei 50 de lei datorati pentru cafea si prajitura si imi ridic fundul de saizeci de kile de pe scaun, fara sa simt in ceafa sprancenele ridicate ale adolescentei anorexice care s-a asezat in locul meu. Nu, nu imi displace fundul meu, nu am tocuri si nici fard roz pe pleoape care sa imi acopere jumatate din fata, jumatatea care a ramas neacoperita de lentile fumurii. Am doar ochelari de vedere si bocanci in picioare, parul nearanjat si manichiura nefacuta, dar daca imi calculezi IQ-ul, s-ar putea totusi sa nu iti dea cu minus…

de ce nu e bine sa duci copiii cu zaharelu’…

Citeam la karenina pe blog un scenariu interesant despre “ce ii vei spune presupusului-viitor copil al tau cand te va intreba cum se fac copiii” si discutia ajunsese la prezervative…

Si imi aminteam eu o chestiune interesanta, patita intr-un mare centru comercial in timp ce imi faceam cumparaturile – din intamplare – cu o prietena. Fiul ei, sa-i spunem V., 7 ani si jumatate.

Coada la casa. Toata lumea se impinge, carucioare, mancare zburand pe dupa rafturi – intr-un cuvant, magazinul plin ochi. La casa – standul cu prezervative. V. sta un moment cu privirea atintita in sus, dupa care intreaba:

- Mamiiii, ce e aia “prezervative cu gust de banane???”

Stop-cadru. Senzatia ca timpul se desfasoara cu incetinitorul. Vreo 30 de capete curioase si amuzate intoarse spre biata maica-sa, vreo 3 punkeri de la casa vecina foarte curiosi de raspuns, vreo 10 babe stupefiate cu mainile in dreptul inimii. Femeia rosie ca focul, cu o voce mica : ” V, dragule, vorbim acasa “. Raspunsul (clasic, de altfel) vine prompt:

- Dar eu vreau sa stiu acum !!!

Situatie fara iesire.

- V, uite ce e… Tot imi ziceai tu, te dadeai mare ca stii ce e ala sex da? (mama, jenata).

- Daaa!

- E, pai….au legatura cu sexul; acum esti de acord sa vorbim acasa? (jenata, mai jenata, pfooaa!).

- Ok.

In lungul drum pana la apartament, copilul saracu’ nu mai intreaba nimic. Dupa cina, tipa hotaraste sa deschida discutia, ca deh, “sa nu zica bietul copil ca nu vreau sa ii spun”.

- V.. M-ai intrebat ceva la magazin….

- Da, da! Acum imi explici?

- Pai… Nah… Ziceai ca stii ce e ala sex si cum se face…

- Normal. Doar sunt mare, am aproape 8 ani.

(mama, scandalizata) : – Pai…da…pai… Prezervativul e ca o caciulitza care se pune pe …… sa nu se faca bebe.

- Aha. Mersi mami !!

Ok, a inteles copilul, s-au calmat spiritele, revenim la cafeaua noastra. Dupa 5 minute, V. apare din nou in usa bucatariei, cu o mutrisoara draguta si total dezorientata…

- Mamiiii….. Dar de ce cu gust de banane?!?

back in town si Ralu

M-au trezit niste pitici draguti in sandale rosii si canadiene de toamna. M-au luat pe sus din pat, m-au imbracat – cam stangaci, avand in vedere ca s-au chinuit vreo 40 de minute sa imi traga o palarie pe post de soseta… (palarie pe care mi-am cumparat-o sambata si pe care o sa o vedeti de indata ce o sa-mi gasesc cablul de date de la aparatul foto). Apoi m-au asezat aici si ma tot obliga sa beau ceai negru.

Am ajuns ieri in bucuresti. Scris cu litera mica – altfel nu merita. M-am vazut cu Ralu, i-am facut o cana de ceai si am ascultat povesti despre un anume baiat dintr-o anume tara straina, cu care ea s-a intalnit la un pahar de jazz. Dragut. Mi-a amintit de propriile mele drame. Pe Ralu am cunoscut-o acum cativa ani, cand amandoua eram in cautarea unui sine mai putin mototolit si sfidam cu nerusinare acea nevoie de acceptare. Cand diriga mea spunea despre noi ca suntem “proscrise”. Imi placeau hainutzele ei vintage de la second si atitudinea de  “faceti voi ce vreti”. A venit apoi un moment in care Ralu m-a intrebat ce caut eu cu ei – ei toti, adica, oamenii cu care faceam conversatii ieftine pe marginea unei beri si cu care radeam de glume expirate si prelungirile lui Dani, si ele tot expirate. A fost intr-adevar foarte punk-rock din partea ei. Eh, de atunci si pana acum s-au intamplat multe, Ralu se tot metamorfozeaza invers, din fluture-n omida, e ratacita si ea in orasul asta mare in care fustitele in carouri o fac, din nou, diferita. Ralu e legatura mea cu realitatea.

Ieri mi-a spus bun-venit. Saptamana asta se va intoarce si ea in orasul prafuit cu tramvaie si va retrai sentimente de frustrare si revolta. Asta e ea. O mare revolta care poarta 35 la picior.

prea mult…

Pe sistemul “un rau nu vine niciodata singur” a inceput si ziua de azi. Dar vai, mi-ar spune Severus. Detest din principiu oamenii disperati, care dintr-o delasare a firii se ineaca voluntar in propria lor mocirla. Oamenii care isi prelungesc cu buna-stiinta suferinta (sau obsesia, dependenta lor bolnava) pentru a-si demonstra ca nu au gresit, in sentimente sau rugaminti. Eh, oamenii astia bolnavi prefera fuga de orice responsabilitate. Si atunci incearca sa-si gaseasca o iesire prin acuzarea altcuiva, repetandu-si in mod obsesiv ca suferinta se datoreaza mereu celor din jur.

Noroiul asta in care se zbat e de fapt expresia unor stari anxioase. E dovada unei resemnari zilnice. Si oamenii astia nu mai sunt palpabili. Isi pierd pana si mirosul. De fapt, isi pierd UTILITATEA. Si gesturile lor, tocmai prin caracterul lor disperat, nu mai inseamna nimic – oare pentru ca vin prea tarziu? Nota Bene : E mai rau mai tarziu, decat niciodata.

Si atunci vine intrebarea? Te salvezi pe tine, sau ii salvezi pe ei? Avantaje: ei nu mai pot fi schimbati.

Un rau nu vine niciodata singur – vine cu tupeu !!!

trafic

- FMM, AI OM PE TRECERE !!!

- Stati calm, ca l-am vazut ! (god damn it !)

- Aaaa… Nu mai suntem in prima ora de condus… Daca nu stii diferenta intre acceleratie si frana, mergem in parcare…

(eu in gandul meu: daca mai comentezi mult, iti “merg” doi pumni peste ochisori de zbori prin parbriz cu tot cu centura si ti-o parchez in valiug…)

Asta dupa ce mi-a intors de volan si era sa intru intr-un tir ca nu stiam ce mama masii vrea sa faca… Si apoi imi spune “sa ma relaxez”. Yea, right.