Renaşte-mă tu!

E frumos sa iti aminteasca cineva, din cand in cand, vremurile in care fericirea era o axioma (nu o teorema ce necesita demonstratii) si in care erai indragostit pur si simplu de ideea de a fi indragostit. Cand lumea era atat de mica si de firava, ca un pantec din care tocmai te nasti, dar care iti da voie sa il parasesti abia atunci cand te simti pregatit. Iubirile  din orasul prafuit, cu iz de cafenele caragialo-dostoievskiene in care noi (neoromanticii) ne inecam ideile despre ambitii si fum… Cand ni se parea atroce orice rupere de ritm si incercam sa atribuim unui impuls copilaresc orice reactie ce iesea, mai mult sau mai putin, din cliseicul banal. Parca iubeam altfel. Nu neaparat mai bine, insa in mod sigur mai simplu. Parca iubirea provenea din creatie, era notorie si subinteleasa, nu trebuia nici dovedita, nici definita, poate doar traita. Parca gesturile erau mai reale, incarcate de suflet si venite din interior, nu din plasticul in care incercam acum sa ne ascundem…

Amintirile frumoase dor cel mai tare, imi zicea un prieten,pe vremea cand inca nu se intamplase nimic, cand ne aflam inca in expozitiune. Tocmai am baut o cafea cu un barbat cu care imi petreceam timpul prin liceu; difera spatiul dar nu timpul. Am fost iarasi copilul de atunci, fara acesti ultimi ani de cautari si intrebari. Aratam altfel, beam altceva, dar – in esenta -  eram la fel, fara nici un fel de schimbari. Intr-adevar, eu am crescut si tu ai imbatranit. Dar nu cand suntem impreuna.

octombrie, luni

Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest  “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.

Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.

Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.

Aş vrea să pot să vreau.

Encore une fois…

Am zis că încep să vă spun o poveste. O istorioară despre temeri copilăreşti şi senzaţii de ataşare. Am vrut să numesc asta Scriptovoma – un titlu furat cu neruşinare de la Psihedelicul, însă cu alte conotaţii – dar m-am răzgândit dintr-un impuls lăuntric pe care încă nu ştiu cum să îl definesc. Aşadar, encore une fois, ca să mă fac înţeleasă.

Aş vrea să te scriu aşa cum ştiu EU. Să te măzgălesc în sensuri şi linii, în puncte de suspensie şi t-uri care se citesc Plus! Te pot scrie cu un râsu’-plânsu’ necontrolat, aşa cum am creionat în atâtea rânduri portretele diverşilor domni cu care am interacţionat vreodată. A râde = verb, grimasa forţată pe care o folosesc ori de câte ori mă prefac că e totul în regulă… Atunci când încerc să îmi acopăr rănile pe care alţii le fac, pentru care sunt învinovăţită, dar pe care nimeni nu se mai oboseşte să le vindece.

Am încercat să-ţi estompez contururile ca în cea mai inpresionistă dintre picturi, să şterg cu mâna petele de vopsea pe care le-am aruncat la repezeală, în timp ce tu dormeai. Umbrele astea cu care ceilalţi sunt obişnuiţi, dar pe care tu le iei drept artă. Sunt doar licori vrăjitoreşti într-un aer poluat. Clişee, din nou. Exemplul clasic de tălmăcire a sentimentelor – mare greşeală! pe care omenirea o tot face de ceva mii de ani încoace.  Imensitatea sufletului slav, fără nici o urmă de cuptor, de aburi înăbuşiţi ai dorinţelor sexuale – cea mai pură dintre trăiri, versus cea mai murdară dintre interpretări. Nu e prea coerent, e inutil şi prost argumentat, dar ştiu eu ce vreau să spun.

A pierde un om pe care îl iubeşti înseamnă să rivalizezi cu moartea, să îi tragi clapa şi, mai târziu, să te răscumperi în proprii tăi ochi. A pierde un prieten înseamnă să decazi, pe acelaşi principiu. Şi ştiu unde greşesc, ştiu cum ar trebui să reacţionez şi ştiu că nu AŞA. Şi mai ştiu că e greşit să menajezi, în condiţiile date. Că teama de a reacţiona cu răutate – aşa cum reacţionez când sunt eu cea care iubeşte – îmi împiedică orice tip de acţiune. Că, de fapt, toţi oamenii care mă iubesc, într-un fel sau altul, ajung să fie răniţi. Că şi de data asta, nu doar eu voi fi victima.

Aş prefera o aruncare din cel mai înalt turn al lipsei de sentiment, în locul acestei călătorii spre frumos şi angelic, cum îmi place mie să spun. Nefiind vorba de reacţiile lipsite de temei ale celor din jur – ci doar de consideraţia pură ce mă obligă să fac tot ceea ce fac, şi mă împiedică să fac ceea ce nu fac.

Am fost naivă, din nou. Teama de a pierde ceva drag mă face să mă complac în trăiri noroioase. Prefer jegul clasic, cu bocanci murdari şi pantaloni rupţi, îl prefer mizeriei morale în care mă zbat, spunându-mi că “o să treacă”. De la sine. Închid ochii şi aştept sfârşitul furtunii, şi mă mint în continuare că nu eu am puterea de a risipi norii de ploaie. Deocamdată mă lupt cu o furtună ce mă scoate din rădăcini, doar de dragul întorsului cu susul în jos.

Eşti un prinţ grozav, doar că mie nu îmi plac poveştile.

dilema

Am tot zis ca ma apuc sa fac o lista cu Avantaje si Dezavantaje. Si mi-am tot adus argumente, mai mult sau mai putin pertinente, in ultimele luni. Partea ciudata e ca, proportional cu numarul argumentelor, creste si gradul de confuzie in care ma aflu. Si cum eu obisnuiesc sa fug de decizii…

” – Cap sau pajura?”

” – Si, si. De ce?”

” – Alege, atat. Incerc sa umilesc conceptul de destin “.

” – Capul face, capul ….. !”

Mi-a venit sa rad si sa-i spun ca eu sunt de mult timp in conflict cu mine insami. Poate chiar ireconciliabil.

tunelul

Azi am inceput o carte noua. Se cheama “Tunelul” si ii apartine lui Sabato. Am recitit-o cu o pofta nebuna, devorand tunelul intunecat, psihologic al personajului in care ma regasesc atat de mult… Nu am inteles niciodata de ce. Esential e ca tunelul in sine e de neiertat. Nu cel fizic, orbirea – tema care il obsedeaza, de fapt, pe Sabato – pentru ca cel fizic e SCUZABIL. In cel psihilogic e vorba de RESEMNARE. Ma rog, o cronica mai mult decat subiectiva. In fapt, e vorba despre a critica niste handicapuri carora nu le gasesc nici o scuza.

Si pentru ca am ajuns in punctul asta, trebuie sa recunosc ca sunt din ce in ce mai putin toleranta, indiferent de circumstante. Severus isi regaseste propriile puncte slabe in atitudinea asta. L-am ignorat total in ultimul timp si incearca sa-mi induca un sentiment de vinovatie, prin procedee mai mult sau mai putin… ortodoxe.

- Stii ca totul depinde de o singura decizie… Este uimitor cat de multa IGNORANTA poate exista intr-o persoana de un metru 60. Esti o mare ignorantza in blugi si ciorapei colorati.

- Nu e nevoie sa fii cinic.

- Stii ca n-ai gandit-o bine, nu? Ia o foaie si un pix si pune deoparte avantajele si dezavantajele…

Ma ridic, incercand sa pun punct unei discutii care, oricum, nu poate decat sa adune la nehotararea mea decat o infinitate de puncte de suspensie… Ma indrept spre baie, si incerc sa imi prind parul in agrafe; nu prea reusesc, orbita de fumul ce se ridica in spirala din tigara stransa intre buze. Severus se aseaza pe marginea de la cada cu picioarele incrucisate si zambetul lui tipic. Ma priveste de sub perdeaua de par-corb cum imi arunc o urma de ruj si cum imi privesc chipul din diferite unghiuri. E in spatele meu si ii simt rasuflarea in ceafa. Mi se face deodata frig si scap din mana ultima agrafa.

- Chiar vrei sa porti fusta asta? Adica, deh… erau foarte la moda prin 1890…

- Sev, te rog frumos… Nu acum…

Propriul meu tunel, pe care Severus il cunoaste foarte bine. Tunelul ca simbol al imposibilitatii, al zidurilor de caramida rosie. Ochii verzi se intersecteaza cu cei negri. Si as vrea sa plang, sa imi urlu nemultumirile in fata lui, sa cred ca se poate inca…

- Stii ce nu inteleg eu? EL e speriat pentru ca EA este singura care il intelege, care ii ofera deliciile unei alte vieti, care ii ofera iesirea din tunel, si apoi il poate parasi – drept pentru care el se va intoarce in ezxistenta lui de labirint, singuratica, fara a o mai putea suporta – SAU e speriat TOCMAI pentru ca ea l-a inteles, si astfel, tunelul lui – singurul, intunecosul – in care isi traise viata, isi dovedeste INUTILITATEA?

matin

Azi m-a trezit cu un “buna scumpete” soptit cu o jumatate de gura – cealalta jumatate fiind ocupata cu bautul celei de-a doua cafele. Inca nu era lumina afara. Nici in camera mea. Dar simpla lui voce m-a trezit instantaneu. Apoi m-a pus sa ma imbrac si sa iau micul dejun (nu, nu vreau, avand in vedere ca de cateva zile beau numai apa cu lamaie si mananc mancare pentru iepuri).
I-am zis ca am mancat deja. – nu imi place sa mint.
Mi-am pus blugii mei de toata ziua si am inceput sa imi caut caietele; intre timp, el imi povestea despre idei fumegande, aceleasi intotdeauna… aceleasi idei ca in fiecare zi.. ca in fiecare saptamana..aceleasi frustrari (“pentru ca tie ti le pot spune”) , aceleasi sentimente, chiar si aceleasi fraze. Si stateam cu apa plata cu lamaie in mana si ascultam si ma miram. Apoi radeam. Acelasi ras sincer, usor strident, la gluma lui preferata.
Nu-mi gaseam agrafa-aia-mare. Incepusem sa ma enervez. Acum ploua de-a binelea. Ma gandeam ce umbrela sa imi iau. El imi povestea in continuare si ma ruga sa ma imbrac gros ca “nu mi place cand esti racita, stai si te plangi toata ziua…”…Am inceput sa rad – normal. Eu asta fac in general: ma plang, ma alint, ma “pisicesc”, chestie care il scoate din minti… Astazi insa nu. Azi n-am chef de conversatie si, oricum, trezitul de dimineata imi da o stare de nervi si ma face foarte antisociala.
Stiu ca trebuie sa ies din casa si imi vine sa ma urc pe pereti. As ramane aici, unde e cald, am lamaie sa imi ajung o eternitate si am si vocea lui… calma, spunandu-mi ca ma iubeste si “hai, du-te odata la scoala aia, ca nu mai ai mult :) “
Si apoi rade.

intamplari

Ma tot intreaba lumea ce fel de barbat mi-ar trebui (de parca eu imi doresc vreodata ceea ce trebuie). Inteligenta schimbatoare si forta pe care spuneam ca o admir… Ma mai intreaba si ce anotimp imi place si de ce. Eh, anotimpul asta incepe sa planga, si se frange prin mirosuri si anemone uscate. Pe locul unde erau inainte acei tei de care vorbea Raluca nu mai este decat INTAMPLARE. Un copil cu numele meu iesind din scara blocului cand eu tocmai ma intrebam daca a disparut copilaria. Un preot pe trecerea de pietoni cand eu ma intrebam unde-mi este credinta. O frunza picata in mana mea, o ploaie in geam si o vara tarzie.

E ciclic, de fapt. Si din ungherele astea plapande, un pic intunecate, vezi cel mai bine – pentru ca in jurul tau e lumina. Razele astea care nu vin spre tine sa te orbeasca (moment in care nu mai observi nimic), ci stau cuminti in stanga ta, asteptand sa privesti prin ele, sa vezi dincolo de ele LUMEA. Cea care merita vazuta, bineinteles.

Intamplarile astea mai mult sau mai putin macabre de care vorbeam isi au, totusi, rostul lor. Nu, ele nu iti pot da nimic inapoi, insa pot sa-ti fure… maleabilitatea. El vrea raspunsuri clare, eu nu ii pot da decat raspunsuri-intrebari.

Esential e sa nu regreti vara aceea tarzie, dar atat de asteptata !

istovitoare, dragostea ta de mine

nu mai stiu unde a inceput totul…stiu ca mainile tale ma incalzeau, si afara era intuneric. cineva tipa. sau poate erau doar frunzele, cazute, murind sub pasii nostri. un covor de ceata galbuie.

mi-ai spus atunci ca nu iti place Hesse, si nu te-am intrebat de ce – l-am lasat sa se joace in continuare cu margele de sticla, sa faca siraguri din perlele acelea goale, insirate pe coli sub forma de litere. ii pierdusem deja sirul gandurilor si frumusetea expresiilor.. am vorbit apoi despre dragostea aceea mareata, de care Cioran spunea ca e mereu incompleta. ISTOVITOARE, daca ma intrebi pe mine. anxioasa, muribunda si fumeganda. ce mult ma obosea dragostea ta de mine ! era atat de dulce, zaharisita, inutila in complexitatea ei. sentimentul asemanator cu acela al mierii lipite de firele de par.

dragostea ta de mine te facea sa ma tii de mana, si eu transpiram. si prin toti porii mi se scurgea invidia lor, privirile dogoritoare, sentimentul resemnarii amare. RESEMNARE, da, asta e cuvantul. gustul ce se stinge rapid in vartejul de tequilla si whiskey; de fapt, gustul pe care eu vreau cu disperare sa il sterg. de asta am si baut atat de mult – pana n-au mai ramas decat frunzele. Hesse. Margelele.

si eu ma insiram pe o ata legata la capete, fara sa mai stiu unde incep si unde imi este sfarsitul. ma inveleam in geaca ta, si inca mi-era frig. un frig pornit din infinita scarba, si din NEADAPTARE. din neacceptarea lumii date. o expresie a starilor anxioase. TU sufereai inca de pe atunci de un rau existential, de sorginte fizica si metafizica, erai solitar, inadaptat – omul modern, framantat, dezaxat, deziluzionat. inca o dovada ca in cutia Pandorei nu exista decat o dezolare fara leac.

inca suntem amandoi circulari, iar departarile noastre sunt infinite – precum margelele pe ata.

“- Te iubesc, copile…”

Stiu. Tocmai asta ma sperie, si rup ata, iar toate rotunjimile se rostogolesc in canale.