excursie in… zona crepusculara

A venit primavara si in capitala, cu un soare prietenos care se plimba agale prin Cismigiu si cauta companie. Si se aduna in jurul lui tot felul de oameni, din categorii si faune diferite. Oameni care s-au plictisit de ambianta tacuta a caminului si isi petrec dupa-amiezele in parcurile bucurestene, cat mai au timp, pana nu se hotarasc astia sa le transforme in blocuri pentru locuinte. Isi iau bicicleta, copilul satul de smogul orasului poluat sau catelul cu tulburari nervoase cauzate de zgomotul din trafic si petrec some quality time in natura. Si dupa o plimbare recomfortanta prin Herastrau, in compania unui prieten special, m-am oprit la o cafea si o prajitura in Dorobanti (pe banii lui, bineinteles), pentru ca era aproape si autismul meu, datorat lipsei cafelei de dimineata, incepuse sa il enerveze. Am ocupat cea mai retrasa masa pe care am gasit-o (toate fiind asezate strategic, in mijlocul trotuarului…) si ne-am rasfatat cu o cafea si un tiramisu (nu, n-a fost bun). La masa alaturata: 3 francezi vorbeau repede si apasat despre cat de mult ii afecteaza criza financiara; da, pai, probabil a trebuit sa isi vanda Mercedesul ca sa isi procure acel “ieftin si vechi” Audi A4 din care coborase cu 10 minute in urma.Si totusi, acest mic trip in Dorobanti m-a incarcat cu un fel de energie amuzata si o cantitate considerabila de self-confidence; m-am simtit, intr-adevar, diferita, superioara. In primul rand datorita faptului ca imi petrec timpul (in general) in zone mult mai frumoase si curate, departe de cladirile goale si prafuite de pe acel mirific bulevard. Apoi, din cauza faptului ca nu ma numar printre domnisoarele cu fite si catzei in posetutza, care frecventeaza acea zona si care au impresia ca Pink Floyd e o nuanta de roz… Domnisoare care se plimba printre betoane cu tocuri de 12, geaca de piele, pentru ca e in trend (dar de-alea de pitzy) si fustite vernil in dungi. Si daca tot am catarama la geaca de motociclist, imi iau si o poseta D&G cu maner de metal, ca deh… Am ochelari de soare supreadimensionati, sa nu ma recunoasca paparazzi din zona, si bietul animal din geanta mea a facut deja astm din cauza cantitatii de fon de ten ingurgitate. Apoi mai sunt si travestitii cu bling-blinguri agatate de urechi si par oxigenat, care isi etaleaza soldurile si picioarele epilate pe trecerea de pietoni, cautandu-l probabil pe bietul Treistariu, ca au vazut ca merge. Vedem si directori de firme – care oricum nu mai merg, ca “e criza” – care traverseaza grabiti, cu 2 telefoane deschise si un hands-free, descheiati la sacou si stergandu-si chelia cu batiste mototolite. Da, ati ghicit, de bratul lor – acelasi gen de fustita roz incognito, din cauza ochelarilor de soare. Mai vezi si cate un artist care nu a mai scos nimic nou, asa ca isi ia dejunul in cele mai dubioase companii, doar-doar isi vor face treaba si paparazzi aia odata!
Mai iau o gura de cafea, scarbita de nivelul de ignoranta si superficialitate a orasului in care traim. Nici eu, nici el nu ne simtim bine, desi el a mai prins cate un zambet aruncat de vreo panarama care l-a recunoscut (nu ca ar intelege prea multe despre cine e de fapt, dar a mai aparut ocazional pe la tv, deci poate fi considerat orice de la “partida” in sus). Platim cei 50 de lei datorati pentru cafea si prajitura si imi ridic fundul de saizeci de kile de pe scaun, fara sa simt in ceafa sprancenele ridicate ale adolescentei anorexice care s-a asezat in locul meu. Nu, nu imi displace fundul meu, nu am tocuri si nici fard roz pe pleoape care sa imi acopere jumatate din fata, jumatatea care a ramas neacoperita de lentile fumurii. Am doar ochelari de vedere si bocanci in picioare, parul nearanjat si manichiura nefacuta, dar daca imi calculezi IQ-ul, s-ar putea totusi sa nu iti dea cu minus…

intre oamenii de atunci si cafeaua de azi

Buna dimineata. ora 15 30 si prima cafea. m-am trezit cu multa lene la bord si intr-o stare avansata de mahmureala…dupa un chef cu dans si sticle sparte, nu pot sa nu ma gandesc la “alte vremuri” si la cat de dor imi era…

M-am trezit gandindu-ma la oameni. la toti care mi-au trecut pana acum prin viata si prin suflet. pe unii dintre ei ii am inca, pe altii nu ii voi mai vedea niciodata. (“Asta e legea firii”, mi-ar spune unul dintre ei). Oamenii astia pe care i-am iubit sau nu, care m-au facut fericita sau m-au deranjat de-a lungul timpului. Eh, si fiindca omul e o fiinta sociala si nu poate trai singur (cel putin asa spuneau cativa importanti si isteti filozofi), mai e nevoie din cand in cand si de socializare si apropiere. Nu am inteles niciodata de ce. Dar asta, acum, e mai putin important.

Severus e intr-o roba neagra, ca de obicei, cu parul nespalat, cu sinele inchis si cinismul la vedere. Mi-as dori cateodata sa fie real – oamenii de genul lui nu se prea gasesc. De fapt, nu prea vor sa fie gasiti. Si atunci depinde de tine daca il accepti sau nu, daca ai puterea sa ii cauti;

- S-au schimbat prea multe, Severus… Anotimpul, anul, pe de-o parte, si copilul din mine, pe de alta. Si lasand la o parte faptul ca am slabit si am crescut 3 centimetri din clasa a noua… Sunt alta si nu stiu daca ma plac.  Daca am vrut vreodata sa fiu “asa” si daca regret. Esential e ca oamenii sunt altii.

Primesc raspunsul clasic:

- Eu nu vad nici o diferenta.