Cand m-am ridicat de la masa, ma durea capul si se intunecase. nu stiu cat timp a trecut sau cat de repede. cert e ca imi simteam ochii grei si incetosati, venele ingrosate si pulsul accelerat. groaznic de cald in continuare; in afara de canicula asta care o sa ne omoare pe toti, totul e bine. sau cel putin rozaliu pe undeva.
Rebecca ma astepta in bucatarie si isi facea de lucru pe langa filtrul de cafea…ma gandeam ca IAR imi va pune prea mult zahar, dar ce mai conteaza? gusturile sunt atat de relative…
- Stii, de multe ori consecintele actiunilor noastre sunt atat de variate si imprevizibile, incat planificarea viitorului devine o treaba foarte complicata…
- Esti idioata, ca de obicei.
Ma ignora. isi aprinde o tigara, cu bricheta mea aurie – ma enerveaza cand face asta… are un mod foarte ciudat de a tine tigara in mana. pare penibila, ridicola si ne-la-locul-ei. apoi isi mai da din cand in cand pe spate parul bogat, castaniu, si isi aranjeaza o suvita rebela de pe frunte, cu aerul unui om plictisit si timorat.
- Ce vrei de la el, totusi?
- Eu? Nimic. L-as scoate pe Severus din cartea aia si l-as baga cu mine in pat… D. e prea uman. Ma enerveaza.
- Nu inteleg.
- Stiu, Rebecca. Nici n-ai cum sa ma intelegi. Si tu ai, in definitiv, atribute mult prea umane. Dar nu e vina ta. Te-am umanizat eu.
Nu stie ce sa spuna si mai ia o gura de cafea. se arde si incepe sa injure – da, n-am gresit. e atat de umana ! de palpabila ! parca e proiectia secolului XX din amintirile mele, putin neclare totusi.
- Micuta mea… tu cu dramele tale..
- Inventate, recunosc. Ma enervezi, Rebecca. Esti mult prea frumoasa. D. s-ar indragosti de tine.
- Mai sufera?
- Da. de raul lui. Propriu sau dobandit de parcurs..Si inca nu se poate adapta. La crezurile mele, bineinteles.
Rebecca ma priveste perplex.
- Stii, scumpo, Petrescu spunea ca oamenii care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. El a murit langa mine fara sa i-o cer.
Imi aprind tigara si urmaresc, in privirile ei, efectul acestor cuvinte.
- Nu vrei sa vorbim despre altceva?
Nu stiu despre ce as vrea sa vorbesc cu ea. e mult prea fragila pentru gusturile mele. diafana si perfecta. desprinsa din alta lume, nu neaparat mai buna, insa sigur mai calma.
- Nu mai stiu, Rebecca. Ne retragem umil spre niste maluri care nu ne apartin. E ciudat cum inceputurile nu iti ofera suficient de mult… Stii tu..pentru a masca oarecum finalurile. Se completeaza insa.
- E legea firii si…
- Nu fi copil, Rebecca ! tot ce e impotriva legilor firii e de fapt esential.
Inca o data, nu pricepe. m-am obisnuit. e prea proasta – sau poate doar ignoranta.
- iti esti datoare tie insati. Sa nu uiti asta.
Nu, n-am cum sa uit. Ma crede chiar imbecila? Orele trec si cafeaua se raceste…Gandurile mele o parasesc pe Rebecca si sunt pe o plaja undeva, sau zboara la sute de ani departare. O, cat de bine se resimte inca acel mal du fin de siecle ! acea angoasa, stare de spleen, moina, ploaia, sunetul sicrielor.
- Stii, Rebecca. Pentru o minte bine organizata, moartea nu e decat pasul spre urmatoarea mare aventura. Am citit asta undeva… Nu mi amintesc insa unde.
- De ce esti macabra?
- Nu sunt macabra. Pur si simplu… gandesc in perspectiva !
Rade pentru prima data. e frumoasa cand rade ! i se inveselesc ochii si face gropite in obraji. nu-mi plac femeile cu zambet frumos.
- Mai e ceva…Daca actiunile noastre ne arata de fapt cine suntem -
- Da, mult mai mult decat calitatile si insusirile cu care ne nastem.
-Da. Deci daca e vorba de actiunile astea, de unde stim ca ceea ce suntem e corect? Tu spuneai ceva de consecinte…
- Aminteste-ti de ou si de sfera !!!
- Da, dragul de Nichita… Deci are legatura cu intrepatrunderea formelor…
- Totul. O sa afli. Va veni o vreme cand…
- Cand va fi bine, stiu..
Ma intreb cand va fi asta oare. Rebecca nu are de unde sa stie. La urma urmei, ea nu iubeste. E incapabila. De sentimente si de viata. Da, spuneam despre ea ca e o proiectie.
- Mi s-a plictisit sangele, Rebecca. Nu mai vrea sa curga. Sau poate e doar nicotina care imi ingroasa arterele.
- Nu stiu. Eu nu am sange…
- Mai bine…
Am pus haine la spalat si acum trebuie sa le asez pe sarma, sa nu se sifoneze. Eh, le voi calca mai tarziu. Mi-e lene sa ma ridic, sa mi sting tigara si sa incep o viata noua.
- De ce ti-e frica?
- De senzatia de neapartenenta. De schimbare si neadaptare.
- Prostie.
- Poate. Dar asta simt. Si vreau sa mi fie bine, Rebecca !
- Renunta la calea ta. Si vezi ce iese…
- Vezi sa nu te auda Moroiu !
- Ti-e dor ?
- O, Doamne ! De tot ! De toti anii astia si de toate cate le-am trait. De focul si de nebunia mea. Dar mai ales de identitate – simt ca mi-o pierd, scumpo. Ca trebuie sa imi construiesc alta noua, departe de tot ce am fost si am construit odata.
- Auzi, tu ce vrei de fapt?
- Vreau un barbat cu o inteligenta intunecata si mereu schimbatoare ! Doar ti-am spus de atatea ori, Rebecca! Am dormit prea mult singura.
- ???
- Glumesc, scumpo. Uite, la intrebarea asta nu iti pot raspunde.
- De ce?
- Pentru ca e prea complicat si esti prea limitata ca sa ma intelegi.
Strivesc tigara de marginea scumierei si ma ard, ca de obicei. In ochii ei vad mila. nu ma intreb de ce, dar ma scoate din sarite. urasc sa ii fie mila de mine. si nu e mila nascuta din drag sau senzatie de atasare – ci provine din incapacitatea de a intelege; din faptul ca cei nebuni ne cred pe noi “limitati” si ne compatimesc pentru asta.
- Sunt blocata in lumea asta, atat de reala. Ce norocoasa esti tu, Rebecca ! Mi-as dori sa fac dragoste cu paginile si literele, asa cum faci tu, si sa mor intre doua coperti…
Toti suntem blocati aici, in lumea asta. Si mereu asteptam cate CEVA, fara sa stim insa cat de multe ne asteapta pe noi !
[dialog cu Rebecca, personaj din Cronicile din Blackstone ale lui J. Saul]
Ei dau cu paru' :