Renaşte-mă tu!

E frumos sa iti aminteasca cineva, din cand in cand, vremurile in care fericirea era o axioma (nu o teorema ce necesita demonstratii) si in care erai indragostit pur si simplu de ideea de a fi indragostit. Cand lumea era atat de mica si de firava, ca un pantec din care tocmai te nasti, dar care iti da voie sa il parasesti abia atunci cand te simti pregatit. Iubirile  din orasul prafuit, cu iz de cafenele caragialo-dostoievskiene in care noi (neoromanticii) ne inecam ideile despre ambitii si fum… Cand ni se parea atroce orice rupere de ritm si incercam sa atribuim unui impuls copilaresc orice reactie ce iesea, mai mult sau mai putin, din cliseicul banal. Parca iubeam altfel. Nu neaparat mai bine, insa in mod sigur mai simplu. Parca iubirea provenea din creatie, era notorie si subinteleasa, nu trebuia nici dovedita, nici definita, poate doar traita. Parca gesturile erau mai reale, incarcate de suflet si venite din interior, nu din plasticul in care incercam acum sa ne ascundem…

Amintirile frumoase dor cel mai tare, imi zicea un prieten,pe vremea cand inca nu se intamplase nimic, cand ne aflam inca in expozitiune. Tocmai am baut o cafea cu un barbat cu care imi petreceam timpul prin liceu; difera spatiul dar nu timpul. Am fost iarasi copilul de atunci, fara acesti ultimi ani de cautari si intrebari. Aratam altfel, beam altceva, dar – in esenta -  eram la fel, fara nici un fel de schimbari. Intr-adevar, eu am crescut si tu ai imbatranit. Dar nu cand suntem impreuna.

octombrie, luni

Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest  “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.

Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.

Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.

Aş vrea să pot să vreau.

INUTIL !!!!!

Si ieri nu eram in albastru. Nici eu, nici tu. Si nu mancam mere. Si pardesiul meu de blugi era acasa, necalcat, imbacsit de mirosul tigarilor din primavara trecuta.

- Daca as da timpul inapoi….

- Multi “daca”, si multe intrebari…

- “De ce nu”?

Te intrebasem mai demult acelasi lucru. Poate e de vina conjunctura. Poate de data asta nu merge pentru ca sunt imbracata in mov. Sau pentru ca te-ai tuns.

- “Mi-ar fi placut sa ma umplu, iarasi, de tine”

Eram toata in tine. Erau zile in care nu mai stiam daca sunt eu, sau daca ma transformasem. Locuiam in arterele tale si traiam prin sangele tau, respiram aerul tau si mancam ciocolata gata mestecata, de dinti tai – uimitor de albi, chiar daca “cafea “.

Si ma cumperi cu bijuterii ieftine si vorbe frumoase. Si ma vand, asa cum ma vindeam inainte pe cani de cafea, nespalate si aruncate in lift. Doar ca de data asta e doar imprumut. Amanet. Nu-mi mai apartin, asa ca nici nu pot sa ma dau.

- Il iubesti?

- Nu stiu. Stiu ca tot ce e bun in sufletul meu se leaga de el. E de-ajuns?

dimineata mea… rotunda…

dimineata furibunda. oarecum. cafeaua are un gust mai amarui azi, dat fiind faptul ca a facut-o marcu, si raman fara tigari. Sev si-a pus la spalat robele (mi-a folosit tot detergentul, dar razbunarea va fi dulce, pentru ca le-a pus in aceeasi tura cu pantalonii mei rosii. care se decoloreaza..) si sta de o ora si se uita la mine. si-a abandonat painea prajita pe masa si mi-a dat un sandwich cu ton. inca nu m-am trezit in totalitate, prin urmare nu am observat ca ai mei au plecat deja, decat atunci cand au incetat tipetele de pe coridor.

e inca vara si mi-e cald. orasul asta pustiu (fabrici si uzine, vorba lui andries) e amortit parca; nici macar orasul nu ma mai vrea. m-am plibat aseara putin. dezolarea aia fara leac de care vorbeam in posturile anterioare a disparut si acum e doar ASTEPTARE.

in alta ordine de idei, ai mei au fost la garana si l-au vazut pe mircea cantand (mircea pe care il gasiti in dreapta in blogroll), dupa care s-au intalnit cu niste vechi prieteni de care nu stiu daca mi-e dor sau nu.

eh, dramele mele (inventate, recunosc) se invart in jurul lui D., despre care Severus a spus azi dimineata and i quote: “e inutil, totusi, in complexitatea sa”. (asta venind de la un tip care se presupune a fi perfect). si turky are mai nou tot felul de pareri in legatura cu barbatii din viata mea – de parca toti oamenii astia ar intui de fapt despre ce e vorba.

well… andra e plecata, nu mai am lumanari negre, scriu tot mai prost si am trantit usa iar. Buna dimineata !

portrete

Azi Rebecca m-a scos din minti. s-a plimbat prin toata casa, non-stop, trombonind si bocaind, aspirand, injurand sau cantand. asta pentru ca m-am plans eu azi-dimineata ca e prea liniste..

Si D. ma enerveaza in continuare. intelege ce vrea el, ca de obicei, si imi sare la beregata pentru te-miri-ce. uita ca eu de fapt sunt de partea lui. i-am spus azi sa termine cu reactiile astea, ca s-ar putea sa ma satur (faza la care Sev a zambit cinic de langa usa, cu un aer de superioritate ce i se prelingea pe toata fata). nu pot sa spun ca ii place situatia asta in mod deosebit – pur si simplu e un motiv in plus sa se distreze.

Nu l-a suportat pe D. din primul moment cand a intrat in viata mea. spune despre el ca e barbatul tipic de secol XX; si la urma urmei are dreptate… D. a avut o nevasta ce facea parte din categoria idioatelor care “nu suporta barbatii in sortuletz”. in conformitate cu acest principiu sanatos, D., la anii pe care ii are, nu stie sa faca  nici macar o ceasca de cafea. chestiunea ar fi lipsita de importanta daca l-ar chema Rockefeller, dar in conditiile de la noi insa, trebuie sa recunosc ca reprezinta un soi de handicap. in afara de asta, D. este un pic neadaptat, asa cum spuneam in mai multe randuri. ce-i al lui, e al lui, mi-ar spune Rebecca. Of… iar am uitat-o inchisa in baie.

Deci Sev nu suporta singurul personaj REAL din viata mea care se regaseste in blogul asta. Rebecca e indiferenta. ea are probleme mult mai importante:

- De ce nu te intorci la O? De fapt, nu am inteles niciodata de ce ai plecat…

- Rebecca, scumpo… O nu are nici o sansa, cu sau fara mine.

- L-ai distrus oarecum

- Nu. I-am daruit 3 ani din viata mea. E un nostalgic. Duce dorul vietiilor de altadata. Nu mai puteam sa il salvez, si nu aveam de gand sa ma scufund odata cu el.

Rebecca nu ma intelege, asa cum m-am obisnuit deja, si ma judeca in continuare. Eh, uite DE ASTA spuneam despre ea ca e umana !!!!

calm si adaptare

ar fi dragut sa stau acum cu tine intr-un pat mare si racoros (da, iar mi-e cald) si sa vorbim. despre cat de frumoasa va fi vara asta si despre cat de ciudat ma simt fara tine.

am inchis fereastra si ma bantuie un sentiment de NEPUTINTA. parca si tigarile isi pierd din utilitate. tot noapte e si tot singura sunt, asa cum stiu ca iti place.

as face dragoste nebuna cu zgomotele de care mi-e dor.

e prea liniste.

amfetamine si tigari (dialog cu Rebecca)

- Da-mi tigara inapoi !

Imi iau plictisita mana de pe scumiera – sa se serveasca ! Oricum imi par prea tari, tigarile astea. Sunt racita si ma zgarie pe gat. bine ca nu e D. prin preajma ca iar imi facea ceai…

- Nu mai pot cu tigarile astea…

Ma prefac ca imi pasa, cand de fapt ma uit prin ea. E suficient de transparenta cat sa pot face lucrul asta fara sa dau de banuit.

- O, visez la o dragoste atat de frumoasa… Care sa ma impresoare, sa ma stinga si sa ma aprinda din nou..

- Iar esti proasta, Rebecca.

Stiu ca se supara pe mine. isi ia cana de cafea si se indreapta spre iesire -

- REBECCA, SA NU TRANTESTI…..

BUFFF.

- usa.

(dialog cu Rebecca – Cronicile, John Saul)

despre forme si fond – dialog cu Rebecca

Cand m-am ridicat de la masa, ma durea capul si se intunecase. nu stiu cat timp a trecut sau cat de repede. cert e ca imi simteam ochii grei si incetosati, venele ingrosate si pulsul accelerat. groaznic de cald in continuare; in afara de canicula asta care o sa ne omoare pe toti, totul e bine. sau cel putin rozaliu pe undeva.

Rebecca ma astepta in bucatarie si isi facea de lucru pe langa filtrul de cafea…ma gandeam ca IAR imi va pune prea mult zahar, dar ce mai conteaza? gusturile sunt atat de relative…

- Stii, de multe ori consecintele actiunilor noastre sunt atat de variate si imprevizibile, incat planificarea viitorului devine o treaba foarte complicata…

- Esti idioata, ca de obicei.

Ma ignora. isi aprinde o tigara, cu bricheta mea aurie – ma enerveaza cand face asta… are un mod foarte ciudat de a tine tigara in mana. pare penibila, ridicola si ne-la-locul-ei. apoi isi mai da din cand in cand pe spate parul bogat, castaniu, si isi aranjeaza o suvita rebela de pe frunte, cu aerul unui om plictisit si timorat.

- Ce vrei de la el, totusi?

- Eu? Nimic. L-as scoate pe Severus din cartea aia si l-as baga cu mine in pat… D. e prea uman. Ma enerveaza.

- Nu inteleg.

- Stiu, Rebecca. Nici n-ai cum sa ma intelegi. Si tu ai, in definitiv, atribute mult prea umane. Dar nu e vina ta. Te-am umanizat eu.

Nu stie ce sa spuna si mai ia o gura de cafea. se arde si incepe sa injure – da, n-am gresit. e atat de umana ! de palpabila ! parca e proiectia secolului XX din amintirile mele, putin neclare totusi.

- Micuta mea… tu cu dramele tale..

- Inventate, recunosc. Ma enervezi, Rebecca. Esti mult prea frumoasa. D. s-ar indragosti de tine.

- Mai sufera?

- Da. de raul lui. Propriu sau dobandit de parcurs..Si inca nu se poate adapta. La crezurile mele, bineinteles.

Rebecca ma priveste perplex.

- Stii, scumpo, Petrescu spunea ca oamenii care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. El a murit langa mine fara sa i-o cer.

Imi aprind tigara si urmaresc, in privirile ei, efectul acestor cuvinte.

- Nu vrei sa vorbim despre altceva?

Nu stiu despre ce as vrea sa vorbesc cu ea. e mult prea fragila pentru gusturile mele. diafana si perfecta. desprinsa din alta lume, nu neaparat mai buna, insa sigur mai calma.

- Nu mai stiu, Rebecca. Ne retragem umil spre niste maluri care nu ne apartin. E ciudat cum inceputurile nu iti ofera suficient de mult… Stii tu..pentru a masca oarecum finalurile. Se completeaza insa.

- E legea firii si…

- Nu fi copil, Rebecca ! tot ce e impotriva legilor firii e de fapt esential.

Inca o data, nu pricepe. m-am obisnuit. e prea proasta – sau poate doar ignoranta.

- iti esti datoare tie insati. Sa nu uiti asta.

Nu, n-am cum sa uit. Ma crede chiar imbecila? Orele trec si cafeaua se raceste…Gandurile mele o parasesc pe Rebecca si sunt pe o plaja undeva, sau zboara la sute de ani departare. O, cat de bine se resimte inca acel mal du fin de siecle ! acea angoasa, stare de spleen, moina, ploaia, sunetul sicrielor.

- Stii, Rebecca. Pentru o minte bine organizata, moartea nu e decat pasul spre urmatoarea mare aventura. Am citit asta undeva… Nu mi amintesc insa unde.

- De ce esti macabra?

- Nu sunt macabra. Pur si simplu… gandesc in perspectiva !

Rade pentru prima data. e frumoasa cand rade ! i se inveselesc ochii si face gropite in obraji. nu-mi plac femeile cu zambet frumos.

- Mai e ceva…Daca actiunile noastre ne arata de fapt cine suntem -

- Da, mult mai mult decat calitatile si insusirile cu care ne nastem.

-Da. Deci daca e vorba de actiunile astea, de unde stim ca ceea ce suntem e corect? Tu spuneai ceva de consecinte…

- Aminteste-ti de ou si de sfera !!!

- Da, dragul de Nichita… Deci are legatura cu intrepatrunderea formelor…

- Totul. O sa afli. Va veni o vreme cand…

- Cand va fi bine, stiu..

Ma intreb cand va fi asta oare. Rebecca nu are de unde sa stie. La urma urmei, ea nu iubeste. E incapabila. De sentimente si de viata. Da, spuneam despre ea ca e o proiectie.

- Mi s-a plictisit sangele, Rebecca. Nu mai vrea sa curga. Sau poate e doar nicotina care imi ingroasa arterele.

- Nu stiu. Eu nu am sange…

- Mai bine…

Am pus haine la spalat si acum trebuie sa le asez pe sarma, sa nu se sifoneze. Eh, le voi calca mai tarziu. Mi-e lene sa ma ridic, sa mi sting tigara si sa incep o viata noua.

- De ce ti-e frica?

- De senzatia de neapartenenta. De schimbare si neadaptare.

- Prostie.

- Poate. Dar asta simt. Si vreau sa mi fie bine, Rebecca !

- Renunta la calea ta. Si vezi ce iese…

- Vezi sa nu te auda Moroiu !

- Ti-e dor ?

- O, Doamne ! De tot ! De toti anii astia si de toate cate le-am trait. De focul si de nebunia mea. Dar mai ales de identitate – simt ca mi-o pierd, scumpo. Ca trebuie sa imi construiesc alta noua, departe de tot ce am fost si am construit odata.

- Auzi, tu ce vrei de fapt?

- Vreau un barbat cu o inteligenta intunecata si mereu schimbatoare ! Doar ti-am spus de atatea ori, Rebecca! Am dormit prea mult singura.

- ???

- Glumesc, scumpo. Uite, la intrebarea asta nu iti pot raspunde.

- De ce?

- Pentru ca e prea complicat si esti prea limitata ca sa ma intelegi.

Strivesc tigara de marginea scumierei si ma ard, ca de obicei. In ochii ei vad mila. nu ma intreb de ce, dar ma scoate din sarite. urasc sa ii fie mila de mine. si nu e mila nascuta din drag sau senzatie de atasare – ci provine din incapacitatea de a intelege; din faptul ca cei nebuni ne cred pe noi “limitati” si ne compatimesc pentru asta.

- Sunt blocata in lumea asta, atat de reala. Ce norocoasa esti tu, Rebecca ! Mi-as dori sa fac dragoste cu paginile si literele, asa cum faci tu, si sa mor intre doua coperti…

Toti suntem blocati aici, in lumea asta. Si mereu asteptam cate CEVA, fara sa stim insa cat de multe ne asteapta pe noi !

[dialog cu Rebecca, personaj din Cronicile din Blackstone ale lui J. Saul]

tu

daca cineva m-ar regasi in Lorelei a lui Teodoreanu, i-as spune ca nu merit.

intre ochii tai, vara, e lumea carunta. si viata mea. si anii tai, si neputinta mea.

in rest e caprui, cu dungulite negre pe undeva.

nemultumirea zilei 2 iul

nu stiu de ce, dar ma scot din sarite oamenii care nu raspund la telefon. pe sistemul “Sun eu mai incolo…”

1: daca stii ca nu esti available, de ce iti mai tii telefoanele cu tine?

2: de ce sa ma suni “mai tarziu” cand eu am nevoie de tine ACUM?

eh, se mai intampla si lucruri de genul…

in alta ordine de idei, e miercuri. in afara de faptul ca temperaturile or sa ne omoare pe toti, e totul in regula. (D. spune ca am o problema)

Multumiri pentru nemultumirea zilei de azi: Pacicia