o mână, două mâini

O mână, două mâini, şi de zece ori mai multe atingeri…

Ne-am regăsit, strigându-ne pe nume. Aveai nevoie de timp, nu-i aşa? Să înveţi, din nou, rând pe rând, râurile pielii mele. Să asculţi, din nou, cuvintele urlate de genele ce îşi lasă culoarea pe toate aceste luni care au trecut; luni uterine, suculente, închise, aşteptate. Nu ne mai mulţumim cu credinţa- cu speranţa că, aşa cum zice Clapton, nu sunt lacrimi în rai. Ai mâini frumoase, da.

Şi da, I will hold your hand if I saw you in heaven.

in palma unor cuvinte nespuse

As vrea sa dorm intre palmele tale. Ai degete lungi si pete albe pe podul palmei, si un anumit mod de a misca inelarul, parca asteptand… Tic-tac si mainile tale sunt, din nou, de ciocolata. Cand le sarut, le scuturi, ca si cum ai vrea sa scapi de urmele incertitudinilor care te (ne) macina. Cred ca suntem stupid de siroposi… Mai cred si ca pielea se regenereaza dupa bunul ei plac, fara sa tina cont de timp. Dimensiunile variaza, insa. Acolo, sub piele, sub tesuturi, intre capilarele dilatate (stim noi de ce) si-a facut culcus o raza de lumina, o energie nascuta din caldura urmei mele de ruj. E ceva stralucitor si sub unghii – mizeria ignorantei repetate. Asa cum indoielile mele se aduna sub ochi, prefacandu-se in cearcane adanci si pungi vinete, ale tale se aduna intre degete si formeaza cute noi de piele. Iar tu le tai zilnic, ca pe niste cuvinte nespuse.

Mainile iti sunt impiedicate de brate, bratele de umeri, umerii de corp; sunt in nemiscare. Iar cand eu dorm intre ele, unghiile se prefac in roiuri de fluturi, fluturi mari si rosii, care se plimba prin camera si dau iluzii si umbre pe peretii mult prea goi. Aceiasi fluturi desculti. De data asta si goi, dezbracati de orice temeri copilaresti sau frici naucitoare. Respir prin palmele tale, trag in piept lumea, aerul, cosmosul, teluricul si infioratorul. Ma uda picaturile de apa ce rasar dintr-un strat al pielii tale, din cauza caldurii, picaturi de resemnare si neconcordanta. As vrea sa nu ma mai trezesc din visul inlesnit de caldura asta. Intre degetele tale e o siguranta aparte, ca si cum nimic altceva nu ar exista, ca si cum nimic nu m-ar putea rani, ca si cum unghiile ar fi marginea universului, dincolo de care totul se poate prabusi, insa fara a lovi in fluturii ce se odihnesc acum pe corpul meu…

Mi-e dor de palmele tale. Mi-e somn.

din nou, noi

Acum, în zilele regăsirii, nu pot decât să mă bag sub duş şi să cânt ceva cu dragoste şi trandafiri albi, să mă dezbrac, să simt, să respir, să îmi fie frig, să dansez, să tremur, să doresc.

Eram nişte fiinţe jignitor de fericite.

probleme de memorie

copacii arsi – nu sunt cenusa.

Ma simt o tigara obosita… Dar nici sa ard nu mai pot.

despre pasiuni si vindecari (dialog cu Rebecca)

Morning sunshine :) In dimineata asta nu fac nimic, nu gandesc nimic, si nu imi pun nici un fel de intrebare. Rebecca a iesit din nou din cartea aia si se plimba prin bucataria mea, simtindu-se ca acasa.

- De ce mereu pasiunile tale sunt ata de … Ma rog… Rasfirate?

- Ce vrei sa spui cu asta, Rebecca?

- Ca esti ciudata. Dimineata esti tu, in timpul zilei esti a lui, iar seara… visezi prea mult.

Imi dau seama ca are dreptate si lucrul asta ma scoate din sarite. Pasiunile astea care uneori se confunda cu iubire. Sau cu senzatie de atasare. In orice caz, nu dauneaza… Cred. Se pare ca Rebecca nu e de aceeasi parere.

- De ce te joci?

- Nu ma joc, scumpo. Si nu fac nimic rau. Gandurile mele, atata timp cat sunt doar ele, nu fac rau nimanui. Nu stiu daca ai observat, dar nu se materializeaza aproape niciodata.

- Si totusi, indirect, rastoarna totul. Sau vrei sa iti demonstrezi ca SE POATE inca?

Nu stiu ce vreau sa demonstrez. Acum ca m-a intrebat, imi dau seama ca nu am un raspuns nici pentru mine insami. Poate ca doar imi place sa visez si sa imi fac scenarii, sau poate vreau sa intru in mintile altora. Imi amintesc insa cat de rau a iesit ultima oara cand am reusit lucrul asta. Problema cu femeile e ca… e greu sa le scoti de acolo !

- Daca pendulam intre sex si sentimente…

- …ramanem cu amandoua.

- ???

Ce pot sa ii cer, si ce ar intelege ea din asta? M-am saturat sa ii repet ca amandoua exista DOAR in mintea mea. Si in mainile ce isi croiau drum pe piciorul meu, peste fusta.

- Iti place sa …

- Sa MA VINDEC.  Sa gandesc, sa cred, sa simt, sa imi creez propriile jocuri.

Nu stiu prea bine de ce. de fapt, intrebarea asta cu “de ce” e de-a dreptul inutila. Si nu ma ajuta cu absolut nimic daca imi caut motivatii. Si vindecarea asta e absolut necesara, dupa ce oferi prea mult. Din cand in cand, trebuie sa schimbi ceva; in procesul de TRAIRE. Sa te vindeci de conjuncturi si intamplari, in timp ce creezi oricum altele.

- S-a terminat, oricum, Rebecca.

- Si? Care e concluzia, totusi?

- Ca totusi, TOTUL se poate intampla, impotriva tuturor ratiunilor !!!

portrete

Azi Rebecca m-a scos din minti. s-a plimbat prin toata casa, non-stop, trombonind si bocaind, aspirand, injurand sau cantand. asta pentru ca m-am plans eu azi-dimineata ca e prea liniste..

Si D. ma enerveaza in continuare. intelege ce vrea el, ca de obicei, si imi sare la beregata pentru te-miri-ce. uita ca eu de fapt sunt de partea lui. i-am spus azi sa termine cu reactiile astea, ca s-ar putea sa ma satur (faza la care Sev a zambit cinic de langa usa, cu un aer de superioritate ce i se prelingea pe toata fata). nu pot sa spun ca ii place situatia asta in mod deosebit – pur si simplu e un motiv in plus sa se distreze.

Nu l-a suportat pe D. din primul moment cand a intrat in viata mea. spune despre el ca e barbatul tipic de secol XX; si la urma urmei are dreptate… D. a avut o nevasta ce facea parte din categoria idioatelor care “nu suporta barbatii in sortuletz”. in conformitate cu acest principiu sanatos, D., la anii pe care ii are, nu stie sa faca  nici macar o ceasca de cafea. chestiunea ar fi lipsita de importanta daca l-ar chema Rockefeller, dar in conditiile de la noi insa, trebuie sa recunosc ca reprezinta un soi de handicap. in afara de asta, D. este un pic neadaptat, asa cum spuneam in mai multe randuri. ce-i al lui, e al lui, mi-ar spune Rebecca. Of… iar am uitat-o inchisa in baie.

Deci Sev nu suporta singurul personaj REAL din viata mea care se regaseste in blogul asta. Rebecca e indiferenta. ea are probleme mult mai importante:

- De ce nu te intorci la O? De fapt, nu am inteles niciodata de ce ai plecat…

- Rebecca, scumpo… O nu are nici o sansa, cu sau fara mine.

- L-ai distrus oarecum

- Nu. I-am daruit 3 ani din viata mea. E un nostalgic. Duce dorul vietiilor de altadata. Nu mai puteam sa il salvez, si nu aveam de gand sa ma scufund odata cu el.

Rebecca nu ma intelege, asa cum m-am obisnuit deja, si ma judeca in continuare. Eh, uite DE ASTA spuneam despre ea ca e umana !!!!

calm si adaptare

ar fi dragut sa stau acum cu tine intr-un pat mare si racoros (da, iar mi-e cald) si sa vorbim. despre cat de frumoasa va fi vara asta si despre cat de ciudat ma simt fara tine.

am inchis fereastra si ma bantuie un sentiment de NEPUTINTA. parca si tigarile isi pierd din utilitate. tot noapte e si tot singura sunt, asa cum stiu ca iti place.

as face dragoste nebuna cu zgomotele de care mi-e dor.

e prea liniste.

istovitoare, dragostea ta de mine

nu mai stiu unde a inceput totul…stiu ca mainile tale ma incalzeau, si afara era intuneric. cineva tipa. sau poate erau doar frunzele, cazute, murind sub pasii nostri. un covor de ceata galbuie.

mi-ai spus atunci ca nu iti place Hesse, si nu te-am intrebat de ce – l-am lasat sa se joace in continuare cu margele de sticla, sa faca siraguri din perlele acelea goale, insirate pe coli sub forma de litere. ii pierdusem deja sirul gandurilor si frumusetea expresiilor.. am vorbit apoi despre dragostea aceea mareata, de care Cioran spunea ca e mereu incompleta. ISTOVITOARE, daca ma intrebi pe mine. anxioasa, muribunda si fumeganda. ce mult ma obosea dragostea ta de mine ! era atat de dulce, zaharisita, inutila in complexitatea ei. sentimentul asemanator cu acela al mierii lipite de firele de par.

dragostea ta de mine te facea sa ma tii de mana, si eu transpiram. si prin toti porii mi se scurgea invidia lor, privirile dogoritoare, sentimentul resemnarii amare. RESEMNARE, da, asta e cuvantul. gustul ce se stinge rapid in vartejul de tequilla si whiskey; de fapt, gustul pe care eu vreau cu disperare sa il sterg. de asta am si baut atat de mult – pana n-au mai ramas decat frunzele. Hesse. Margelele.

si eu ma insiram pe o ata legata la capete, fara sa mai stiu unde incep si unde imi este sfarsitul. ma inveleam in geaca ta, si inca mi-era frig. un frig pornit din infinita scarba, si din NEADAPTARE. din neacceptarea lumii date. o expresie a starilor anxioase. TU sufereai inca de pe atunci de un rau existential, de sorginte fizica si metafizica, erai solitar, inadaptat – omul modern, framantat, dezaxat, deziluzionat. inca o dovada ca in cutia Pandorei nu exista decat o dezolare fara leac.

inca suntem amandoi circulari, iar departarile noastre sunt infinite – precum margelele pe ata.

“- Te iubesc, copile…”

Stiu. Tocmai asta ma sperie, si rup ata, iar toate rotunjimile se rostogolesc in canale.