o mână, două mâini

O mână, două mâini, şi de zece ori mai multe atingeri…

Ne-am regăsit, strigându-ne pe nume. Aveai nevoie de timp, nu-i aşa? Să înveţi, din nou, rând pe rând, râurile pielii mele. Să asculţi, din nou, cuvintele urlate de genele ce îşi lasă culoarea pe toate aceste luni care au trecut; luni uterine, suculente, închise, aşteptate. Nu ne mai mulţumim cu credinţa- cu speranţa că, aşa cum zice Clapton, nu sunt lacrimi în rai. Ai mâini frumoase, da.

Şi da, I will hold your hand if I saw you in heaven.

in palma unor cuvinte nespuse

As vrea sa dorm intre palmele tale. Ai degete lungi si pete albe pe podul palmei, si un anumit mod de a misca inelarul, parca asteptand… Tic-tac si mainile tale sunt, din nou, de ciocolata. Cand le sarut, le scuturi, ca si cum ai vrea sa scapi de urmele incertitudinilor care te (ne) macina. Cred ca suntem stupid de siroposi… Mai cred si ca pielea se regenereaza dupa bunul ei plac, fara sa tina cont de timp. Dimensiunile variaza, insa. Acolo, sub piele, sub tesuturi, intre capilarele dilatate (stim noi de ce) si-a facut culcus o raza de lumina, o energie nascuta din caldura urmei mele de ruj. E ceva stralucitor si sub unghii – mizeria ignorantei repetate. Asa cum indoielile mele se aduna sub ochi, prefacandu-se in cearcane adanci si pungi vinete, ale tale se aduna intre degete si formeaza cute noi de piele. Iar tu le tai zilnic, ca pe niste cuvinte nespuse.

Mainile iti sunt impiedicate de brate, bratele de umeri, umerii de corp; sunt in nemiscare. Iar cand eu dorm intre ele, unghiile se prefac in roiuri de fluturi, fluturi mari si rosii, care se plimba prin camera si dau iluzii si umbre pe peretii mult prea goi. Aceiasi fluturi desculti. De data asta si goi, dezbracati de orice temeri copilaresti sau frici naucitoare. Respir prin palmele tale, trag in piept lumea, aerul, cosmosul, teluricul si infioratorul. Ma uda picaturile de apa ce rasar dintr-un strat al pielii tale, din cauza caldurii, picaturi de resemnare si neconcordanta. As vrea sa nu ma mai trezesc din visul inlesnit de caldura asta. Intre degetele tale e o siguranta aparte, ca si cum nimic altceva nu ar exista, ca si cum nimic nu m-ar putea rani, ca si cum unghiile ar fi marginea universului, dincolo de care totul se poate prabusi, insa fara a lovi in fluturii ce se odihnesc acum pe corpul meu…

Mi-e dor de palmele tale. Mi-e somn.

din nou, noi

Acum, în zilele regăsirii, nu pot decât să mă bag sub duş şi să cânt ceva cu dragoste şi trandafiri albi, să mă dezbrac, să simt, să respir, să îmi fie frig, să dansez, să tremur, să doresc.

Eram nişte fiinţe jignitor de fericite.

octombrie, luni

Mi-aş fi dorit toamna asta cu totul altfel. Cam tot ce spun sau fac în ultimul timp începe cu acest  “mi-aş fi dorit”; insuportabil, ca senzaţie. Îmi petrec timpul agonizând între dorinţă şi laşitate, între viitor şi senzaţia tot mai pregnantă de final. Ies arareori din casă şi numai pentru pricini ce ţin de feed-back. Încă te vreau acasă. Mă mai trezesc din când în când cu o doză proaspătă de oxigen şi îmi spun că, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Am mai fost aici. Cunosc camera asta, am mai călcat podeaua asta.

Nu ar trebui să glumeşti cu albul zăpezilor. Nu ar trebui să glumim, de fapt, cu astfel de chestiuni de educaţie. Bunul-simţ universal valabil (care mă obligă să înghit toate lucrurile pe care mi-aş dori să le spun, să le ţip) mă zgârie pe interiorul pleoapei şi îmi provoacă toate lacrimile pe care tu le vezi. E aşa un sentiment de putere nemăsurată, să priveşti cum cresc simţurile, să urmareşti de aproape scârba pe care o produci, chiar şi atunci când scârba asta e în legătura cu propria persoană. Şi apoi mai e şi teama asta de ridicol, singura teamă îngăduită unui om (iartă-mă că o spun) cu o inteligenţă peste medie… Încerc să şterg furtuna asta de emoţii care îmi provoacă spasme musculare şi dureri de cord, însă eşuez lamentabil; pentru că îmi amintesc totul. Şi atunci, dragul meu prieten, îmi promit că voi găsi o cale, un drum, singurul care nu va înceta niciodată să fie drum, şi nu acela căruia îi cunosc fiecare piatră şi pumn de nisip – ci unul nou, în care pur şi simplu să cred. Calea bătătorită mi-a oferit (într-un mod paradoxal) prea multe surprize. Iar pe mine mă dezgustă surprizele, de orice fel ar fi ele.

Te-am vrut acasă pentru că e toamnă, şi încă mai cred că singurul lucru pe care îl avem în comun e anotimpul; pentru că numai tu ştii să îmbrăţişezi ca în poezia lui Nichita, forţând aerul să îngheţe între noi; numai tu ştii, doar printr-o privire, să mă faci să mă ruşinez de gândurile mele negre. Pentru că sunt un om mai bun când dorm cu tine, şi sunt din nou fata cu şuviţe arămii şi bluze în culorile pământului. Şi mai ales, te vreau acasă pentru că în afară de o coală de hârtie stupidă, eşti singurul cu care pot să vorbesc deschis.

Aş vrea să pot să vreau.

Nichita – Dreptul la timp

---

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

(Nichita Stanescu)

probleme de memorie

en fin

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas? intreba poetul, intr-un acces de luciditate crunta. Eu sunt inca in faza cu Negarea, in care portocaliul peretilor e trist si fara utilitate, cand de fapt peretii nu sunt altceva decat niste patrate albe. Mai e un drum lung pana la Acceptare.

De fapt, nu luciditatea imi lipseste. Din contra, momentele cu picioarele pe pamant se succed in ritm ametitor, si tocmai ele ma fac sa iti dau drumul de mana, sa slabesc stransoarea incheieturii pe care am avut-o in palma mea atata vreme. Nu stiu care senzatie mi-e mai familiara, cea de adevar sau cea de confuzie. Cert e ca mana mea, se pare, a inceput candva sa te stranga. Cu iz de cordon ombilical infasurat in jurul gatului.

E ceva dulce, oricum, in gustul luciditatii de acum. Senzatia ca trebuia sa stiu de foarte mult timp ceea ce abia descopar, asta e amara. E dulce renuntarea la povara, noul inceput si singuratatea-capriciu in care acum imi deschid sufletul, ca intr-o lamaie rupta in doua. Devine serios.

Mi-e dor de vremurile in care iti citeam numele, pe care acum nu mai pot nici macar sa il scriu.

diafan

VOLUPTATE; a esarfei cu care ti-am infasurat mainile, ca sa nu mai curga minciuni; a bluzei rupte pe umar in care m-am ascuns, sperand ca nu ma vezi si ca ma uiti astfel; si mai ales a degetelor razgaiate, croindu-si drum printre zulufii tai, dorite, mancate de viermii de matase ai timpului, acest timp tesut din panzele gri ale paianjenilor morti. Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, si umbra ta si tacerile tale – ce cutremur au si ce culoare anume! Aceeasi voluptate a genelor lungi si lipite intre ele, innegrite de taciunii ramasi in urma focului ce se ridica in spirale, alungite in anii copilariei-masochism pe care am mascat-o prin atatea gesturi inspre tine! Intre genele astea e un cod vizibil numai in momentul in care mi-e dor de tine: aici sunt acumularile de o viata.

personificari inutile, din lipsa de spatiu

Daca as mai asculta inca o data melodia aceea, ti-as spune ca ma doare. nu versul in sine, ci linistea mormantala a instrumentului, raceala corzilor, talentul lui de a nu spune nimic, de fapt, in toata invalmaseala aceea a sunetelor – difuze si cu gust de ploaie torentiala de vara.

Instrumentul scoate un ritm maladiv, bolnavicios, fecund, care ma apostrofeaza cu un ton de nu-cred-ca-ai-inteles-ce-se-intampla-aici. Pai nu am inteles, asta e si ideea. Parca s-a rupt o coarda si acum plang dupa ea. Sau poate am varsat bere/cafea/ceai-negru pe difuzoare si sunetul e spart si monoton.

Griful de fapt plange dupa gatul meu lung.

Un mare amalgam, nu-i asa? Un sens conotativ, dat unui obiect Real – in speta cel la care m-am referit mai devreme – nu face decat sa mai atenueze gustul amar al gandului ca el de fapt e lipsit de orice forma, si de orice insemnatate. Adica are valoare sentimentala zero.

Griful e lipsit de papile gustative.

De fapt el nu gusta sarutul pe care cate o fana infocata il aplica dupa fiecare concert. Raman doar urmele de ruj – de obicei rosu – pe care tu le stergi apoi cu o carpa (nu prea umeda, ca stim cu totii ca se dezacordeaza chitara) si incepe sa iti fie sila de fiecare atingere pe materialul unsuros.

Griful ma tine in brate cu coastele.

…cum voia dragul de Nichita. Pentru ca nu are maini – tigara se fixeaza intre primele doua corzi, iar pana intre alte doua. Iar cand ii e frig, husa se trage singura iar fermoarul se inchide de altcineva. Se mai pune cateodata si un inel – tot intre corzi – si pietrele semipretioase cad pe podea la o atingere mai apasata.

Pare asa mult de cand am inghetat in geaca aceea portocalie pe un butuc de lemn ud de ploaie si gin-tonic. De cand traversam raul, haul, taramurile, vamile vazduhului, fara sa platesc taxe (fie ele banesti sau… de ordin psihologic). E mult de cand Anubis ma ducea unde voiam doar pentru un zambet frumos.

Griful NU are insemnatate mistica.

Griful e din lemn gaunos si metal gol pe dinauntru,

adica.

mirosuri

ma enerveaza ca peretii camerei sunt galbeni. ca perdeaua e imbacsita cu miros de tigari si posterele se dezlipesc pe la colturi. e o zi din-acelea cu foarte putina rabdare sau disponibilitate, si cu multa DEPENDENTA. (am spus in multe randuri ca sunt dependenta; de cafea, tigari, par lung sau dragoste). inca nu a disparut dependenta de plastic de care vorbea Raluca, draga de ea. sau mai bine spus – supradoza. ma simt incarcata, oarecum. putin razvratita, poate.

A fost o zi foarte agitata. Dat fiind faptul ca ai mei pleaca maine, zboara in toata casa haine si cosmetice, gentutze si sireturi. Tata a pus mai devreme niste oua la fiert, pentru ca m-am plans eu ca foamea e mare si lenea, si mai mare. Ouale cu pricina au fiert cat au fiert, pana au explodat delicat. Partea cea mai tare e ca au fost 6 si el a gasit doar 4. Oricum, dragul de el ar trebui sa stranga bani pentru statuia pe care mi-o va ridica in fata blocului, pentru ca am reusit – fara prea multe victime si cu indicatii minime – sa ii montez GPS-u’ la masina. Nu ca i-ar folosi ceva (“Moise nu a avut nevoie de indicatii in desert… Noi, restul barbatilor, de ce am avea??”) dar a fost un gest dragut din partea mea (ceea ce nu se intampla prea des, in ultimul timp).

Ai mei sunt genul de oameni pe care oricine si i-ar dori in casa (mai putin cand incep sa tipe. amandoi odata. la mine.) sau macar prin curte, sa ii vada din cand in cand. au niste mutrisoare foarte nostime ei doi, asa, cand ii vezi de aproape. dar din cand in cand sunt mai nostimi cand se duc in Italia pentru vreo 2 saptamani…

Vreau inapoi la mare. Tot vreme de betie este si aici, insa rasaritul la resita parca nu e asa… olfactiv. if you know what i mean.