Mă ascund aşa, printre zilele astea, ca un snop de lumini în subsoluri. Aştept să vină Crăciunul, să înceapă Dani cu demonstraţia cum că Moş Crăciun e de fapt o formulă matematică (am mai demonstrat noi acum câteva zile că e o variabilă inexistentă, dar definită; ipotetic. Asta e deja altă discuţie. ) şi că e paradoxal, totuşi, deoarece cadourile există :)). Mai aştept şi să ningă, să ne plimbăm printre fulgi şi să îi topim pe limbă, tremurând uşor din cauza senzaţiei inţepătoare şi reci. Aştept şi o rupere de ritm, o ieşire din cotidianul ăsta care nu-mi mai oferă nici un fel de satisfacţie. Aş vrea să STAU. Să nu gândesc, să nu simt, să nu vorbesc (am momente când mai degrabă mi-aş trage un glonţ în cap decât să schimb o vorbă cu cineva), să nu îmi fluture părul, să nu îmi trec limba peste dinţi, să nu îmi fie frig, să nu transpir, să nu fiu pe drumul bun. Deocamdată mă mulţumesc cu o stare de oboseală cronică, nemulţumire acută şi sentimente disimulate. Cu o cafea mare şi aburindă, neuitatul pachet de kent, minunatul întuneric creat de draperiile trase, nu neapărat din nevoia de a mă ascunde de lume, ci din dorinţa de a uita ce se află dincolo de pereţii camerei. E prea mult fum, dar e bine – nu văd de el întrebările oamenilor care, sătui de propriile lor drame întortocheate, işi ocupă gândirea cu ale mele. M-aş ascunde de privirile lor, să cresc în linişte. Să aud doar cum bate o inimă, undeva departe, undeva aici, undeva pentru mine, undeva cu sau fără motiv. Să nu aud trosnetul articulaţiilor şi dilatarea venelor sau a pupilelor, sau scrâşnetul dinţilor care se încalecă. Nu mai vreau să aud nici dimensiunea psihologică, marită până la refuz, capacitatea emoţională dilatată până aproape de umplere, de explozie.
Doar pentru că voi aveţi capacitatea emoţională a unei linguriţe, nu înseamnă că aşa se întâmplă şi cu mine. Şi da, ce simt eu e scris pe mine, ca un tatuaj. Ce SIMT eu e pe faţă. Mai pe faţă ca acneea!
