Arhiva

Posts Tagged ‘Severus’

Noaptea n-are 8 ore, ziua n-are sfarsit.

Mi-aduc aminte de zilele in care Severus citea “Idiotul” pe canapeaua din sufragerie si improviza scrumiere in cutiile mele de bijuterii. Mi-e dor de partenerul ideal de conversatii de care aveam parte in noptile de 8 ore, cand priveam cu ochii injectati ramasitele de paine cu unt de pe masa. Ii vad unghiile pamantii atingand usor cotorul unei carti legate in piele si ii simt privirea atintita asupra umerilor mei.

- Stii, scarba de altii nu e decat scarba de tine insuti, pe cai ocolite… imi spuse, umplandu-si farfuria cu mancarea ramasa pe aragaz de ieri.

- N-am chef de conversatii ieftine, Severus. Si crede-ma, pentru a-mi fi scarba de mine insami, n-am nevoie de nici un fel de cai ocolite…

- Ejti foa’te pespica’e ! zise Severus, cu cate demnitate ii permiteau cartofii cu care isi umpluse gura…

De ce sa iti fie scarba/sila de miracolul pe care il reprezinti? Pentru ca fiecare din noi e un tunel de intrebari fara raspuns si de senzatii, mai mult sau mai putin umane. Ma intreb daca Severus ar gasi o alta explicatie pentru asta. Probabil ca mi-ar spune, din nou, ca fiecare dintre noi nu reprezinta decat o greseala colosala pe care natura a facut-o la un moment dat. In orice caz, ma abtin. Il privesc cum isi scoate cu unghia degetului inelar o farama dintre dintii galbeni.  Pf. Elegant, nu gluma…!

- D. ar spune ca fiecare om e un suflet incandescent… Vesnicul raspuns cu “iubirea”. Nu stiu daca ai observat, dar asta nu prea l-a ajutat pana la urma… Deci: Cine-s mai frumosi? Oamenii…? Ploaia…?

- Las-o balta, Severus. A spus-o Nichita mai bine !

Categories: Bărbatul de negru Tags: ,

el, singurul. el, care-si permitea sa fie el…

ianuarie 11, 2009 uneksia 1 comentariu

Astazi are in program critici de comportament. De atitudine, de fapt:

- Pe langa faptul ca esti indiferenta si complet antisociala, mai esti si paranoica.

… Da. Mai uite-te tu mult la mine cu superioritatea asta, sa vezi atunci paranoia…

- Esti irascibila, dificila, si isterica .

(nu ca asta ar avea vreo relevanta)

- Si nimeni nu reuseste sa te multumeasca, indiferent de sacrificiile si compromisurile facute.

Tac. Pentru moment, ma abtin de la comentarii – se presupune ca reflectez in liniste la toate aceste… epitete. Severus a renuntat la cartea pe care se chinuia sa o descifreze (o chestie complicata, o teorie a metafizicii cu multe clasificari si note de subsol ) si incearca sa isi faca un ceai.

- Mai esti si cinica atunci cand nu e cazul ( ZDRAANG ! ibricul pe inoxul aragazului ) si ranesti, de fapt, din frica (doua lingurite de zahar)… da… ar fi bine, stii, sa o faci din… merdre! (a pus prea multa apa) rautate, dar nu, tu iti canalizezi furia in directiile astea - unde naiba e bricheta??? - din pura teama…

Imi aprind o tigara si incerc sa ignor privirea de rau-augur care se desprinde din irisul acela negru. Smulge focul din degetele mele, brutal, si ma lasa cu mana intinsa deasupra mesei.

- Si manipulezi oamenii dupa propriile tale reguli, neortodoxe, in general!

(asta trebuia oricum spus, e interesant…).

- Mda. Parca am mai vazut asta undeva….

Bate darabana cu degetele pe masa si zambeste malitios:

- Da, draga mea. La mine, singurul. Eu, care-mi permit sa fiu eu!

Refuz sa ma afund intr-o discutie pe inalte principii morale (care, oricum, ne lipsesc amandurora cu desavarsire). De fapt, el se hraneste cu teama mea. Ii place sa stie ca ma ajuta, in felul lui. Nu stiu daca toate devierile astea de comportament sunt reale, sau sunt doar niste scenarii pe care barbatul in negru le foloseste pentru a ma intoarce spre… nemultumiri. Stiu ca azi nu am chef, atata tot.

Si el, el observa ca astazi sunt placida. Ca ar fi inutil. Se aseaza in fotoliu si se reintoarce in universul lui literar. Nu dureaza mult si inchide cartea cu zgomot, ii priveste acru coperta si o arunca pe comoda de vis-a-vis.

- Cine p**a mea a scris porcaria asta??

Categories: Bărbatul de negru Tags:

despre timp si magie ieftina; dialog cu Severus

decembrie 29, 2008 uneksia 1 comentariu

Bai, m-am saturat. Mi s-a umplut cana, sticla, vaza, narghileaua, recipientul de plastic sau ce vreti voi. Nu mai am nervi pentru sentimente disimulate. In schimb, ma bucura senzatia de vid si invaluire pe care o resimt de la o vreme incoace. De gol, spirit catapultat intr-o alta dimensiune, mai linistita si mai colorata. Undeva unde e greu sa respiri, dar e usor sa CREZI.

Severus s-a plimbat toata dimineata prin bucatarie cu o nonsalanta derutanta. Acum s-a asezat in fotoliu cu o carte legata in piele pe genunchi, si-a impreunat degetele lungi si ma priveste de sub perdeaua de par negru. Nu pot sa nu ma gandesc ca imi aminteste de un soi de pasare de prada; un calm infiorator, maladiv parca, o asteptare mascata si totusi deloc incordata.

- Tu ai o problema.

Ma inec cu propriul ceai. Nu imi amintesc cand a mai fost atat de… direct. Ma obisnuisem cu exercitii de inteligenta, adica jumatati de replica sau intelesuri ascunse, interpretabile de fapt. Uite ca de data asta nu-mi mai da nici timp, nici posibilitate de reactie. Ma pufneste un ras nervos. Severus se ridica, pune cartea la loc pe raftul bibliotecii, cu o precizie de chirurg de varsta a treia, ii mangaie cotorul, ii zambeste ca unui prieten vechi si se indreapta printr-o miscare violenta spre masa. Isi propteste greutatea corpului in degetele lungi, pe marginea lemnului lacuit, si se apleaca mult asupra mea. Ochii reci, grei, respiratia inceata pe care mai mult o ghicesc decat o simt. Zambeste intr-un fel care nu prevesteste nimic bun. Nu e prima data cand am senzatia ca imi poate citi gandurile (ma inspaimanta negrul acelor ochi si senzatia de frig care imi paralizeaza, practic, creierul). In lumina difuza din camera, trasaturile ii par cumva slab conturate, inumane, nepamantene. Isi trece unghiile ingalbenite prin parul meu si ma zgarie inelul cu piatra.

- Te pot invata cum sa pacalesti timpul, cum sa adaptezi zilele, cum sa rastalmacesti cuvinte si sa opresti regrete. Iti pot arata cum e sa fii fericit, de unul singur, cum sa iubesti anotimpurile si sa te intorci in sine.

Il imping in scaunul de vis-a-vis si mai iau o gura de cafea, din nevoia de a bea ceva si a nu vorbi. Intr-un final, hotarasc ca nu mai pot sa evit discutia.

- Timpul nu trebuie pacalit, dragule. Doar trait.

- Da, in conceptia muritorilor de (din) rand.

- Crezi ce vrei. Eu una cred in miracole.

Ochii lui iau foc si ranjeste in mod caracteristic. Ma simt singura si stinghera in preajma lui. Mi-e teama. De dintii galbeni ce se ivesc acum printre buzele subtiri si de bataia degetelor pe masa. Stinge tigara si se ridica dintr-o miscare, ca o felina, ca un cutremur, daramand zidurile de piatra ce-i acopera fiinta si modul de gandire. Scutul, carevasazica. SCUTUL.

- Nu exista miracole. Doar magie ieftina.

In linistea macabra a bucatariei, replica suna de-a dreptul sinistru. Nu e loc de interpretari. Nici de raspunsuri. Nu. Ii simt tonul vocii si imi fac repede de lucru cu marmelada.

(Asta dupa ce m-a tinut treaza toata noaptea, sa imi explice de ce vrea monotonie si un pumn de nisip.)

blind perfection

decembrie 21, 2008 uneksia Lăsați un comentariu

Negru, orb, cu degete lungi si albe, cum am mai spus.

un barbat care sa nu rada niciodata.

cer chiar atat de mult??

Si Severus nu e decat o nebunie mascata, o dorinta nematerializata, o expunere in real a unor fantezii bolnave. E perfect in felul lui, si e cel mai perfect tocmai prin faptul ca nu e real. Imi vine cateodata sa il scot din cartea aia si sa il bag cu mine in pat. Deci, ce imi ramane pana la urma? O inchidere in sine, in propriile mele cautari soldate cu aceleasi esecuri, sau o resemnare care de multe ori poarta urme adanci, post-orgasmice, de unghii infipte in carne?


despre omul-cuvant. dialog cu Severus

noiembrie 24, 2008 uneksia Lăsați un comentariu

Vorbesc despre frunze si ploi, cu gandul la un orgasm ravasitor; si nu, timpul nu “s-a gandit sa treaca” (intr-o fraza preluata cu nerusinare de aici); timpul ma saruta pe frunte cu migala unei bunici impovarate de ani si sentimente frumoase. iar tamplele mele vibreaza de o lumina venita de nu-stiu-unde.

- Copil frumos, cu parul negru… Ce mica esti tu, de fapt… (Da, ati ghicit, asta vine de la Severus care, dupa cum se vede, a exagerat cu berea neagra si acum isi face de cap cinismul lui si mai negru).

- Cuvantul e gol zilele astea, dragule, si s-a deprins SA TACA. sa nu mai spuna povesti cu zmei, intamplari din care “binele” iese mereu invingator. Cuvantul pluteste ametit intr-o cana verde, cu urme de jur-imprejur, de la cafeaua din ultimele zile. N-am spalat nici cana, nici ziua, nu mi-am spalat nici corpul si picura de pe el stropi reci de revolta. Mai port urmele unei nopti agitate si mirosul de pin din muntele acela vrajit.

Se uita la mine cu o indulgenta care ma scoate din minti. Copil oligofren, da, stiu, dar – la dracu’ – m-am saturat sa ma prefac ca totul e in regula.

Am invatat sa nu ma mai tem de faptul ca fiecare zi e la fel. Imi amintesc cum inotam ieri prin betia aceea de cuvinte, si cat de frumos suna cand radeam cu Ralu de Emilien-Eficient :) Mai tin minte si mainile lui Dani, cand copia de la mine tema la franceza. Cel mai mult imi place sa mi amintesc insa ziua aceea de mai, mirosind a cadouri de doua parale si a rochia mea verde, cu decolteu si sani-frumosi. Bijuteriile alea dadeau bine cu paharul de gin. Si se potriveau cu nebunia zilelor de sindrom tourette, cand ticurile verbale, sentimentale, gesturile de afectiune si calamitatile sufletesti erau mereu aceleasi.

Nu mai avem tigari.

- Tu suferi de o copilarie mascata, de un dor de duca – si el mascat – si de prea multa nemurire. Si te pierzi printre oameni,

- Da, dragule, e usor, nu? La urma urmei, diferenta intre noi doi e ca tu esti un mort mai sanatos. Am inteles. Tu vrei sa fiu REALA. Mai buna ca ei. Superioara. Diferita. Eh, uite ca nu sunt.

Inca o data ajung la concluzia ca suma viciilor e mereu aceeasi: M-am lasat fumat, m-am apucat de gandit. Si rascoleam unghere ale unor idei pe care le uitasem de mult, si imi aminteam oameni pe care nu i-am mai vazut – din cauza nepasarii si ignorantei unilateral dezvoltate – dar care au ramas, totusi, o parte din mine. Apoi constiinta de sine, atat de macabra, atat de abisala si proprie muritorilor de rand, a inceput sa isi faca de cap si sa urle ca intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, toate acestea se vor termina. Prin urmare, am trimis totul la dracu’ si m-am intors la fumat.

Spunea Hesse ca nici un om nu este – si nu a fost vreodata – pe de-a intregul el insusi. Ca fiecare e lumea din jur, e milioane de oameni si imprumuta cate ceva – mai ales de la vant. Da, pentru ca de la vant, omul a invatat SA PLANGA.

Categories: Bărbatul de negru Tags: , ,

despre toxine si vicii – dialog cu Severus

octombrie 31, 2008 uneksia Lăsați un comentariu

Starea de “a fi” e un pic bolnavicioasa azi. Abia imi misc picioarele si simt in fiecare deget o intepatura usoara, de parca as pasi dezinvolt pe un suflet sfaramat (un sentiment acut de vina, iarasi, numai ca de data asta nu ii mai gasesc cauzele). Severus mi-a furat painea cu unt si mi-a fumat toate tigarile. Tipic. Ma cauta pe furis din spatele unor gene lungi si intoarse – pe care orice femeie ar fi invidioasa – si ii simt ochii arzand in ceafa exact in momentul in care incepe sa rada. Intr-adevar, arat cam ciudat in halatul asta alb de matase. Cam feminin, as putea sa spun.

Parul nespalat imi da un aer de decadence, si am niste unghii total neingrijite. (Sau, ca sa il citez pe Severus, manichiura mea e “totalmente de-ampulea”). Ma consolez macar cu gandul ca nu sunt singura din casa asta care duhneste oribil a tutun – am mirosul impregnat in halat, in epiderma, in sprancene, pana si in durerea de cap care incepe sa pulseze amenintator. Gasesc un rest de Dunhill pe bufetul din bucatarie, intr-un pachet mototolit, si adopt un aer de multumire si superioritate.

Lui Severus ii place sa le numeasca “toxine fizice, indispensabile si imperios necesare”. Toxinele “psihologice” fiind cele de ordin sentimental – barbatii, adica.

- Ambele dau dependenta dupa primele 48 de ore, ambele iti mananca celulele nervoase, banii si spiritul analitic, pe care – slava cerului- il ai din plin!

Ma multumesc sa il privesc sceptic si sa fac un gest reflex din mana, care pentru el – si numai pentru el ! – inseamna un fel de “hai lasa-ma!”. Severus s-a obisnuit cu diminetile mele mohorate, pline de angoasa si scarba sentimentala – diminetile in care constiinta de sine devine sufocanta si ma tem de sfarsituri sau de diferite intamplari. Eh, in diminetile astea in care efectiv Nu Simt, o discutie cu scopul “ridicarea moralului” devine distractia lui absoluta,

- Da, cu mica diferenta ca “toxinele psihologice” au si parti bune. Nu si tu, dragule, insa majoritatea dintre ele.

- Mda, nu poti placea ceea ce nu intelegi.

- Las-o moarta, Severus. Stim amandoi ca te inteleg mai bine decat s-ar parea la o prima vedere. Altfel nu te-as lasa sa-mi arunci in noroi psihicul de cate ori ai tu chef.

Mi-e necesar barbatul de negru, in toata splendoarea lui. Cinismul acela debordant care imi deschide pleoapele grele de somn si de vise. E buna si realitatea asta la ceva. Insa nu e bine sa le recunosti utilitatea deschis, acestor oameni de genul lui… Tind sa se creada perfecti, indispensabili, centrul universelor si a gandurilor tale. Au pornirea sa devina ca si “toxinele fizice”, de care Severus vorbea mai devreme.

- As vrea sa vezi deosebirea dintre S din “sunt”, si S din “sa fiu”…

- Tot ceea ce sunt e consecinta inevitabila a ceea ce am vrut odinioara sa fiu. Sau, ma rog, o realitate si un prezent putin deformate. Poate exista mici detalii care mi-au scapat. Iar tot ceea ce am sa fiu, e urmarea fireasca a ceea ce sunt acum. Logic, nu? Asta e legatura de fapt, dragule. Deosebiri sunt sute.

- Da, numai ca poti spune cu certitudine CE vrei sa fii? Daca vrei cu adevarat sa existe o urmare a ceea ce esti acum?

- Ah, ai inceput din nou cu multumirea de sine, care mie imi lipseste cu desavarsire… Ia o gura de ceai si taci, Severus. Nu am chef azi.

Mi-e teama poate de faptul ca are, in cele mai multe cazuri, dreptate. Poate ca “S” din “Sunt” e astazi singur, cum spunea Nichita. Poate ca nu e cel corect; si stiu unde e problema, stiu unde gresesc, stiu cum ar trebui sa reactionez si stiu ca nu Asa. Urasc cand Severus are dreptate in ceea ce ma priveste.

Azi m-am intalnit cu un fost profesor, dintr-o intamplare fericita. M-a intrebat daca mai scriu. Da, mai scriu; nu la fel de bine, dar “S” din “scriu” e incapatanat si ambitios. Se crede un geniu al cuvintelor si umple pagini cu randuri inutile si de o valoare artistica nula.

Categories: Bărbatul de negru Tags: ,

despre schimbari si senzatii de atasare – dialog cu Severus

Well, singurul lucru bun care se poate spune despre ora de condus de azi e ca nu a fost urmata de o a doua. Nu am chef, domnule; azi nu simt “chemarea”, de orice fel ar fi ea… Avand in vedere ca din cauza lui Cristi nu am avut priza vreo doua zile, sunt la prima cafea dupa mult, mult timp (si uite cum imi explic si starea de somnolenta din ultima saptamana). E un frig de crapa pietrele, inca mi-e somn si ma gandesc la pietonul ala pe care era sa il calc. Nu ca mi-as fi dorit neaparat, dar vaca a traversat pe rosu…

Severus e intr-o stare evidenta (si obisnuita) de acuta nemultumire, dat fiind faptul ca l-am ignorat total in ultimele saptamani. Imi critica fiecare pas, fiecare tinuta, are numai comentarii cinice in program si se uita dubios la cordeluta mea cu buline (imi aminteste de cineva – nu imi dau seama inca de cine).

- Ale naibii schimbari…

Imi dau seama ce vrea sa spuna si ma enervez in primele zece secunde; pe tenul lui palid se intrezareste o urma de triumf.

- Ti-am mai explicat ca nu sunt schimbari, ci doar… imbunatatiri.

- Oh, da. Indeed. Lasa-ma sa derulez putin. Sa iti amintesc ce ai fost?

Vezi tu, pentru Severus nu era totul in alb si negru. Mai existau si nuante. Incerc sa imi dau seama ce s-a intamplat cu ele si unde i-a disparut…adaptabilitatea.

- Faptul ca sunt fericita nu anuleaza deloc existenta mea… precedenta. Inca iubesc oamenii, Severus. Inca sunt pe undeva a lor, a lui, aici pentru ei. IMI PASA inca, desi apartin altcuiva.

- Sa nu te schimbi pentru oameni…

Persista senzatia de deja-vu si nervii. Nu imi pot da seama de cine dracu imi aminteste starea asta a lui. Conceptiile.

- Nu ma voi schimba niciodata dupa aceasta lume. Insa am multe de oferit si…

- …si tuturor, da, stiu.

Renunta subit la tonul sarcastic. Ridic o spranceana (now wtf???) si astept sa continue comentariile acide. Are o privire ciudata, pe care nu i-am mai vazut-o niciodata.. E ..matern, cumva. Ma compatimeste, si incearca sa priceapa macar o parte din senzatiile tumultoase din mintea mea. Ma enervez, din nou.

- Sa nu indraznesti sa iti fie mila de mine !!!

Arunc cana de cafea spre perete. Mila, condescendenta, respectul prin tacere, nebunia mascata – toate astea ma fac sa-mi ies din minti. As prefera stari abstracte, nedefinite, as prefera sa fie nesigur de ceea ce crede.

- Oh, nu, draga mea. Tu nu meriti mila. Pur si simplu m-am saturat sa incerc sa te inteleg.

Asa sunt eu si o stie. Macabra in gandire. Si totusi nu ranesc.

- Ti-e dor de el, recunoaste. Ti-e dor de nevoia lui de a fi salvat.

Nu mai stiu daca mi-e dor. Stiu ca ii sunt datoare sa fiu “aici” mereu… Indiferent de…

- de ceea ce simti si cui apartii., imi completeaza Severus gandul. Sa stii ca e totusi PREA DEVREME.

Da. Acum mi-am dat seama de cine imi aminteste Severus in dimineata asta.